Am avut un moment de rătăcire în care am crezut că acum, adulți fiind copiii mei, îi iubesc doar cu măsura în care le mai pot dărui. Pentru că așa se formează la început ideea că trebuie să le dăruim timpul nostru, energia noastră, priceperea noastră… în general, că tot ce avem de făcut este să dăm.

Și asa mi-am dat seama că ceea ce se întâmplă în primii ani – mai ales în primii trei – ani în care totul se desfășoară fără pauză, fără repere, totul evoluează rapid și te cuprinde frica aceea imensă care, pur și simplu, crește exponențial de la o întâmplare la alta, de la un sughiț la o febra, de la primele lingurițe de mâncare solidă când te chinui să alungi gândul că s-ar putea îneca până la primii pași sau primul cuvânt te fac să înțelegi că este despre a da.

Așa apare dragostea aia mare, rotundă și luminoasă pe care o simți cum îți inundă toată ființă și te face conștient că niciodată, indiferent de ce va fi, iubirea aia mare, ca o sferă pe care o simți că te înglobează pe tine și pruncii tăi, va fi acolo dincolo de timp.

Roller coaster-ul ăsta de emoții (de la teamă la iubire) nu se termină niciodată indiferent de timpul care s-a scurs doar că, la un moment dat, te trezești că nu mai ai atâtea de făcut, „puii” se descurcă și singuri așa că, tot ce mai ai de făcut este sa dai o bere din când în când sau să mai cumperi te miri ce. Tu încă te simți în putere să mai faci „chestii” dar nu prea mai ai ce și simți așa că din preaplinul ăla din care te obișnuisei să dai nu mai vin să se adape nici atât de des și nici atât de mult.  

Cred că, atunci la început, când sunt foarte mici, când experimentăm pentru prima dată (și cu fiecare dintre copiii noștri) toată iubirea aia care ne copleșește dar ne și înalță pe niște culmi ale trăirii nebănuite până atunci, o revărsăm asupra lor și e suficient pentru că atât de mare e și nevoia lor. Și ea se face la loc și iar simțim cum se formează în noi valuri de iubire care ajung la ei și îi ajută să se facă oameni mari. Așa ei cresc și la un moment dat vin mai puțin la noi pentru a-și umple rezervorul de iubire nu pentru că nu mai au nevoie ci pentru că vor fi învățat să găsească și la alți oameni iubire. Numai că în tine tot așa se formează o imensitatea nețărmurită de iubire și nu prea mai știi ce să mai faci cu preaplinul pe care îl simți. Care suntem norocoși învățăm să dăm lumii din iubirea aceea care aidoma unui izvor s-a format în tine atunci, la momentul princeps al venirii copilului tău pe lume.

Eu cred ca ne este dat să creștem copii pentru ca să ne antrenam sufletul să învețe adevărata dimensiune a iubirii necondiționate. Și abia când vom fi desăvârșit cunoașterea și ei nu și vor mai lua toată iubirea de la noi, din preaplinul acela, vom putea învăța să chemăm și alte suflete să-și ostoiasca setea la izvorul nostru de iubire. Pentru că nu tuturor ne-a fost dat să avem un izvor bun, pe care să îl știm acolo și căruia să îi fie suficient să audă un „Săru-mâna, mamă!” ca să înceapă să ne dăruiască fără nici o cerere prealabilă tot ce avem nevoie. Ori față de cei care nu au avut șansa asta noi avem datoria de a le dărui necondiționat din preaplinul izvorului nostru de iubire.

Care izvor, cinstit vorbind, nici măcar nu e al nostru, nu avem niciun merit că există în noi din simplul motiv că el a irupt în sufletul nostru când pentru prima oara am simțit – așa cum îmi mărturisea o bună prietenă –  că suntem terifiați de gândul că putem să iubim pe cineva atât de mult pe cât ne iubim copiii.