Îmi vine să scriu o poveste. Adică îmi doream să scriu o poveste care să fie ca un panaceu. Știam că nu pot așa că m-am oprit ca să mă pot gândi de unde mi-a venit să mă gândesc tocmai la așa ceva. Pentru că atunci când nu înțelegem de ce am făcut un lucru sau (cazul fericit) nu înțelegem ce urmează să facem, e bine să ne oprim și să punem întrebări care să permită sufletului să povestească minții logice despre ce e vorba. Sper că nu mai aveți naivitatea să credeți că faceți lucruri la întâmplare, că ceea ce ați spus sau ați făcut nu știți de unde v-a venit. Nu spunem și nu facem lucruri la întâmplare. Punct. Ele sunt create de experiențele noastre anterioare – bune sau rele – care au generat în noi niște sentimente și emoții pe care am reușit atunci să le înțelegem sau nu, să le exprimăm sau nu și care vor determina multe dintre comportamentele noastre.

La fel e și cu dorința mea de scrie o poveste care să poată să fie pansament pentru orice rană. Poate se datorează faptului că m-am săturat de atâtea denumiri de boli și medicamente, m-am săturat de atâtea feluri în care este împărțită suferința oamenilor, de multele moduri în care ne-am propus și reușim să explorăm acele afecțiuni, să le disecăm, să le punem la un microscop (real sau imaginar) căutând în tot acest timp să înțelegem cum am putea fi de folos unui om care vine și se uită în ochii noștri și așteaptă o rezolvare. M-am săturat și de împărțirea asta făcută de medicina alopată care separă mintea de trup și faptul că ignoră semnele evidente care ne spun că mintea poate îmbolnăvi trupul iar suferința trupului va provoca suferință sufletului.

De ce mi-aș dori un pansament universal valabil? Pentru că mi se pare că batem pasul pe loc. De fapt, mai rău, că regresăm continuând să ne facem rău. Pentru că e așa cum îi spuneam Dianei Vasile la workshop-ul lui Franz Ruppert: „E atât de multă suferință în lume și noi suntem atât de puțini.”

Da, cred că de aceea aș vrea să se inventeze un panaceu pentru că în momentul în care instantaneu i-am putea vindeca pe toți oamenii de răul din ei, în momentul în care ne-am opri din a mai face rău și ne-am ghida doar după „Primum non nocere”, abia atunci am putea să ne îndeplinim potențialul nostru cel mai înalt. Fiecare în pătrățica lui și așa am putea și la nivel macro, noi, ca omenire, să ne îndeplinim potențialul maxim.

Dacă doar ne-am opri din a mai face rău. Dacă doar ne-am opri și am lăsa ca binele din noi să ne inunde sufletul și să ne dea posibilitatea de acționa doar sub influența lui.

Dacă doar am învăța că din iubire și prin iubire orice rană, de orice fel, se vindecă permițând astfel acelui om să se bucure de viață, să existe în armonie cu el și cu ceilalți.

Dacă am înțelege că binele celuilalt este și binele meu din simplul motiv că fiecare dintre noi reprezentăm o celulă dintr-un organism viu care este cu mult mai mare . Oricât de bine aș fi eu, dacă trăiesc înconjurat de oameni măcinați de răul din ei sau făcut de alții, calitatea vieții mele va fi influențată de ceea ce e în jurul meu.

Poate că soluția nu este să luptăm să ne facem „un bine” și mai mare care să ne fie zidul menit să contracareze răul din jur nostru ci, trebuie doar să îi ajutăm pe cât mai mulți să fie bine. Pentru că doar așa, bine lângă bine să putem să formăm binele cel mare la care toți visăm. Practic ceea ce am dărui, nouă înșine ne-am dărui. Nici măcar n-ar fi vorba de altruism…

Cred că asta putem să facem până când eu 🙂 sau alt om o să inventăm panaceul care să vindece fiecare om. Chiar și pe cei care cred că palatele, banii din bancă sau soldații aflați în subordine îi va ține departe de răul din ei.