Mă gândeam că, și noi oamenii, suntem precum produsele din sectorul ala de la ikea „as is”. (Că la început nici nu înțelegeam ce-mi ziceau copiii. Adică eu înțelegeam „aziz” și mă gândeam că ce-o mai fi și aia da’ mi-au explicat concret într-o zi și așa am înțeles. )

Și azi, între doua terapii, mă gândeam că și pe noi ne fac unii din rumegușul lor – adică, din ce-i șmirgheluiește și-i ia la rindea viața – ne asamblează fără instrucțiuni după cum îi taie capul, după care ne întâlnim unii cu alții.

Mă rog, pe câte unii îi mai iau alții și îi dezasamblează, ca cică ei cred că altfel ar fi bine, ca să îi (re)facă precum cred ei. Partea proastă este că unii rezultă din această intervenție ca și cum ar fi făcuți de Picasso.

Și după aia, te trezești cu ei în cabinet, vezi că au „toate piesele” doar că sunt anapoda așezate și te apuci cu multă migală să dezasamblezi, după care să le spui că pot să fie și așa, și așa sau altfel totul e să se hotărască și, uite așa, începe reasmblarea într-un fel știut doar de omul acela. Tu doar stai și te uiți și îi mai spui că, nu, cu urechea nu o sa vadă niciodată așa că, o lăsăm tot la locul ei.

Ce schimbare putem să facem este să ne punem o țeavă sau un cablu care să transport direct din inimă lumina din ochi și dulceața și bunatatea din cuvintele pe care le rostim.

Chiar si după aia suntem tot un fel de „as is” dar mai buni și mai luminoși.

Dar, pe bune, întâlnirile dintre noi sunt dintre două produse „așa cum sunt”, așa cum ne găsim unul cu altul.

De aceea trebuie să învățăm să ne uităm bine, să ne facem calculele cât mai exact ca să știm dacă ni se potrivește. Nu e nici o șmecherie dar absolut nici o șmecherie, să luăm ceva cu gândul că, lasă că îl mai schimb eu, mai fac ceva ca să fie cum vreau eu. Suntem „as is” și, dacă nu ne dorim schimbarea, așa rămânem o viață întreagă.

[Gânduri între două terapii, de la Ligia]