Azi mi-am scris mie

Cam de 15 ani am început să fac terapie cu oameni care mi-au dat girul lor având încredere în profesia mea și care, implicit, mi-au dat încredere și în mine. Evident că nu am avut cabinetul meu propriu și personal de la început. Mă rog, nici de pe la mijloc n-am avut 😀 așa că, de-a lungul anilor, am împărțit spațiul cu alți terapeuți. De fiecare dată când schimbam clinica, spațiul de terapie, mă străduiam să îl amprentez cu ceva care era al meu. Cu ceva care să îmi aparțină și să simt că mă definește. Un lucru cât de mic care să ajute să mă simt familiar în spațiul acela care nu era al meu. Iar în tot acest timp continuam să visez că, într-o bună zi o să am un spațiu căuzi, o încăpere pe care să o amenajez așa cum simt eu că ar trebui să fie pentru ca oamenii care îi calcă pragul să se simtă în siguranță. Să simtă că acolo este locul în care pot să discute și despre cele mai nebănuite subiecte dar și să fie, așa, ca un recycle bin unde să-și lase toate poverile și fricile și angoasele care nu le dau voie să trăiască așa cum și-ar dori.

E, și la un moment dat foarte precis, la 1 Decembrie 2014, am făcut prima oră de terapie în propriul cabinet care era amenajat de mine, în care am reușit să pun tablourile pe care le voiam, mi-am pus o parte dintre diplome ca totuși să știe oamenii că cineva mă certifică pentru toate câte spun că le știu, mi-am pus plante și mici bibelouri și amintiri pe care o mare parte dintr oamenii care fuseseră în terapie, își doriseră să le lase acolo. Practic, reușisem să fac dintr-o cameră banală, un spațiu de… vindecare.

Până într-o zi în care am înțeles că e mai sigur să nu mă mai întâlnesc cu pacienții mei în acel spațiu mic, care devenise deja foarte familiar multora dintre ei. L-am închis, am tras ușa după mine și mi-am zis că e doar temporar nu că mi s-a năruit un vis. Ci, doar ne întrerupem un pic dintr-un mers ce părea lin sau mai degrabă linear, fără mari sincope, fără surprize majore nici într-un sens, nici în altul. Mi-am spus toate astea ca să nu îi dau voie să mă pună în genunchi. Să nu mă facă să cred că mi-a fost luat darul. Să nu mă ducă în falsa credința ce mă mai bântuie din când în când aceea că nu merit.

Și nu m-a lăsat să-mi fie zbuciumul prea mare pentru că la câteva zile pe grupul de whatsapp pe care îl avem cei de la Cortul Terapeutic, Alex Bușilă ne-a dat o replică care m-a ajutat să restructurez toate câte trebuie să le gândim și să le facem pentru a putea să ne raportăm corect la realitatea pe care o trăim.

Când o colegă a scris „Gata, de azi nu mai am cabinet…” el ne-a zis:

„Ba ai cabinet. Cabinetul ești tu, nu mobila, nu tablourile…”

Ăla a fost momentul în care m-am liniștit și am putut să o iau pas cu pas, cu suișuri și coborâșuri, dar având credința fermă că voi izbândi.

De atunci, îmi tot spun că tre să lăsăm timpul să cearnă ceea ce este bun și doar atât să păstrăm iar în zilele în care molima asta va fi doar o amintire blurată să ne aducem aminte doar ce ne-a unit și ne-a dat putere să mergem mai departe. Așa cum sunt convinsă că o să-mi aduc eu aminte de cuintele scrise de Alex într-un grup pe wapp.

Să ne dea Dumnezeu gândul cel bun ca să putem să luăm cele mai bune decizii!

Fotografie de Sharon McCutcheon pe Pexels.com

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.