Am tot auzit oameni spunând despre mine că sunt „pozitivă” și că le face bine să citească ce scriu pentru că le creează o stare mai bună. Și mă gândeam că eu nu mă văd pe mine ca fiind o pozitivă. Eu cred despre mine că sunt o realistă care s-a antrenat suficient de mult timp încât să poată vedea și aprecia cât mai corect fiecare situație de viață pe care o traversez pentru ca astfel să pot să găsesc soluția optimă, în contextul respectiv.

Cred că mai mult am reușit să înclin balanța undeva pe la mijloc, nici negativă, nici pozitivă ca un echilibrist care se menține pe sârma aia pornind de la momentul tzero al venirii pe lume și îndreptându-se cu pași uneori mici, șovăielnici, alteori un pic mai alerți și mai încrezători clar fiind un singur lucru, un singur obiectiv, acela de a-și menține echilibrul cât mai bine, de a reduce mișcările bruște, ruperile de ritm atât ale gândirii cât și ale corpului.

Părerea mea este că nu pozitivismul este cel care ne poate ajuta acum, în perioada asta de câteva luni dar nici în anii care urmează. Pentru că nu pot să cred că după ce am trăit un eveniment de viață mai puțin plăcut sau chiar traumatizant mai pot să mă mențin pozitiv. Ce trebuie să fac este să realizez ceea ce s-a întâmplat, să trăiesc ceea ce am de trăit și să iau decizii pe baza a ceea ce am înțeles. Atunci când mă raportez corect la situație voi putea decela care îmi sunt resursele la care pot apela ca să mă ajute să merg mai departe, pot să îmi dau seama cât de obosit fizic și/sau psihic sunt astfel încât să îmi dau voie să mă odihnesc, și tot așa. Iar toate acestea nu au legătură cu a fi pozitiv ci, cu a fi ancorat în realitate.

Menținerea echilibrului emoțional care să îmi permită un baleiaj cât mai mic între reacțiile bune, constructive și celelalte, care mă pot afunda în problemă, (și care sunt mari consumatoare de energie și timp) este un obiectiv care îmi va permite să reduc costurile la minim. Evident că atunci când spun costuri mă refer la cel emoțional, de genul ruminațiilor pe baza evenimentelor care, de cele mai multe ori, încep cu „De ce?” sau „Dacă aș fi…” care mă duc din gând în gând într-un loc care nu are legătură cu realitatea momentului pe care eu îl trăiesc. Și așa ajung să pierd ceva întâmplări din viața reală, ceva întâlniri cu oameni, cuvintele lor, intențiile lor pe care le ratez pentru că mintea mea țese o poveste care nu se va întâmpla niciodată.

Cu cât reducem mișcările bruște (agitația fizică și mentală), visarea inutilă la ceva ce nu are legătură cu viața noastră (dacă nu mai aveți 20 de ani, realist vorbind, nu mai aveți cum să deveniți astronaut sau neurochirurg), cu cât renunțăm să ne certăm în gând cu oameni mult timp după ce un eveniment s-a terminat; dar, în același timp, cu cât învățăm să le spunem ceea ce gândim, ceea ce ne deranjează, ceea ce ne-am dori, care ne sunt nevoile și lucrurile fără de care viața noastră nu este frumoasă și să o facem într-un mod social acceptabil, cu atât vom putea să avem o viață echilibrată.

Nu pozitivă ci, echilibrată. Pentru că în momentele rele – inerente oricărei vieți – nu pot să fiu pozitiv și să zic „Lasă că o să fie bine”. În momentele alea tot ce mai am de făcut este să încep să fiu atent la fiecare pas, să îmi mențin concentrarea pe urmărirea obiectivului iar, de cele mai multe ori, obiectivul este simplu: reconfigurarea traseului. Pentru că nimic din ceea ce știam că poate fi, nu mai este posibil. Este ca atunci când mergi pe un drum necunoscut, neluminat și tot ceea ce poți vedea se află în lumina farurilor.

Cât și cum bat farurile fiecăruia? Habar n-am. Probabil că intensitatea și lungimea fascicolului de lumină se datorează în parte cunoașterii dar și încrederii în propriile forțe, încrederii în oameni și în umanitate dar și capacității de a primi și a dărui iubire.

Așa încât, dacă vi se pare că perspectiva dată de „propriile faruri” nu vă satisface, opriți-vă din zbuciumul dat de gândurile că nu știți, că sunteți pierduți, că nu aveți cum să reușiți, mijiți ochii bine și poate veți vedea un alt om despre a cărui lumină instinctul vostru vă spune că e bine să îl urmați. Nu rațiunea, nu logica, ci instinctul, (feelingul, „vocea interioară”) acea primă reacție care apare în 0,1 secunde și care ne spune că e bine sau nu e bine să facem ceva. Mulți îi spun suflet și mai spun că el știe cel mai bine ce avem nevoie. Așa că opriți toată acea furtună de gânduri, acele ruminații ca să puteți să auziți ceea ce sufletul vă spune că e bine pentru voi.

Cum? Păi, unii dintre noi avem rugăciunea.

[Eu, de exemplu, zic Tatăl nostru, până când devin conștientă de fiecare cuvânt pe care îl spun. Pentru că spus așa, pe repede-înainte, mestecând cuvintele și încercând doar să bifăm că am făcut și asta, nu are nicio valoare de niciun fel. Dar, dacă îl spun de atâtea ori de cât e nevoie ca mintea mea să se domolească din fuga aia, continuând să spun rugăciunea și concentrându-mă doar la asta, am toate șansele să fac liniște în minte ca astfel să pot să aud și ce îmi spune instinctul.]

Putem să ascultăm o relaxare ghidată sau o meditație care să ne ajute să obținem acea relaxare care să ne permită să fim prezenți de ceea ce se întâmplă în jurul nostru dar și în interiorul nostru. Dar sper că nu aveți naivitatea să credeți că ascultând azi, o dată, toată viața veți fi zen. Faceți în fiecare zi, hai, la două zile și veți fi uimiți de rezultat.

Putem să facem yoga sau mindfulness dacă am învățat sau dacă există un om care să ne îndrume pe acestă cale și care să ne ajute, așa cum ne spune Avi, instructorul meu de yoga: Don’t let your mind be like a veverița”.

Ce vreau să vă spun este că, obiectivul nostru nu are sens să fie acela de a fi pozitivi ci acela de a fi realiști, de a trăi în echilibru și armonie atât cu noi cât și cu lumea înconjurătoare. Faceți liniște în minte și ea se va așterne și în suflet.

Spor la treabă.