Contextul în care ne-a prins pe fiecare izolarea aceasta este exact contextul în care ne putem rezolva cea mai spinoasă dintre problemele pe care le aveam. Aia pe care o țineam departe de ochii lumii ba, chiar și a prietenilor ori a familiei dar mai ales de ochii cu care ne priveam propria viață.

Ce problemă? Pai, de unde să știu eu ce poveste de viață ai tu? Mă crezi sau nu, specialistul în viața ta ești chiar tu.

La ce mai e bun un psiholog atunci, mă vei întreba?

E bun sau foarte, foarte bun la a-ți adresa întrebările cele mai potrivite care să te conducă fix pe ghimpele pe care îl ai în fund sau în oricare alt loc în care s-au priceput alții să ți-l bage.

Așa că vin și te întreb:

*Care este cel mai mare disconfort pe care l-ai resimțit până acum? OK, treci de izolare, frică de boală, de oameni, de indignarea, revoltă și spune-ți când ai știut că singurătatea, lipsa de intimitate cu „colegul/colega” de apartament, inabilitatea de a închega un dialog sincer cu copilul tău este ceea ce te deranjează și te face să te simți inconfortabil, incapabil, stânjenit, fricos, speriat, timid?

*Nu ai reușit până acum să-ți dai seama că nu izolarea și imposibilitatea de a mai avea același program nebun care te ținea departe de răspunsul la astfel de întrebări este problema? E, atunci e timpul să te așezi și să te gândești care este lucrul care te apasă cel mai tare de 2 săptămâni încoace? Cel mai de folos acum ți-ar fi să pui tu mâna pe ghimpe și să te gândești cine te-a mai făcut vreodată să te simți așa? (Ăsta chiar e un răspuns valoros. Pentru că în spatele lui „numaipotsăstauîncasă” cu siguranță este amcrezutcăsingurătateamăvaținedepartededezamăgiri. Acum când lipsa concretă, efectivă a unei alte persoane nu mai poate fi suplinită de prieteni, rude, parteneri de afaceri, clienți, oameni întâlniți întâmplător în club, în librării, cafenele, restaurante, etc, etc, acum când nici surogatul ăla nu-l mai ai, a venit timpul să te confrunți exact cu problema pe care o ascundeai chiar și de ochii tăi.

*Ce faci dacă răspunsul la întrebare este: am fost atât de ranit/ă încât mi-am construit niște ziduri cu gândul clar de a nu mai lăsa răul să intre? Primul impuls este să-ți spui că ai dreptate. Dar dacă vom continua dialogul nostru imaginar am să-ți spun că da, ai dreptate, răul nu a mai depășit zidurile dar la fel s-a întâmplat și cu binele. Nici el nu a mai găsit nicio portiță pe unde să pătrundă înspre sufletul tău. Binele care a venit sub formă de privire admirativă, cuvinte care puneau în lumină partea ta cea mai frumoasă, încrederea cu care un om (sau mai mulți) te-au investit, toate acestea au rămas la poalele zidurilor tale și singurul lucru pe care l-ai mai putut face a fost să visezi la ce ar fi putut fi dacă i-ai fi lăsat să intre.

Dar știi care e partea cea mai tristă? Că acelor oameni care te-au rănit cândva și ți-au stricat o parte din viață le dai voie în continuare să îți strice viața asta pe care o trăiești în absența lor. Le dai voie să facă din tine ceea ce tu nu ai fost niciodată și chiar și în absența lor efectele negative le resimți din plin.

Ce poți să faci? Să conștientizezi, să admiți că toate acestea s-au întâmplat și să te întrebi dacă asta e viața pe care vrei să o duci în continuare. Și să începi să faci planuri care să te ducă cât mai aproape de ceea ce sufletul tău își dorește cu adevărat și care se află dincolo de fricile și orgoliul tău.

*

Poate că era nevoie de o traumă și mai mare, de o frică și mai mare decât cele trăite pentru a ne determina să ieșim din carapacea aia de broască țestoasă cu care ne plimbam prin lume așa că ajunsesem doar să ne ciocnim unii de alții fără să riscăm cea mai mică apropiere.

Poate o să ajungem să ne dăm seama că doar autentici, corecți, empatici și binevoitori vom putea să ființăm pe lumea asta.

Poate că pandemia asta este ca un ultim zbucium al unui Sauron aflat pe moarte și după aia o să putem să învățăm prima lecție care cu adevărat contează „SĂ NU FACI RĂU” (Primum non nocere).

Pentru că intima mea convingere este că până să ajungem să fim toți în stare să facem bine e musai să învățăm să ne oprim din a mai face rău.

Da, îmi place să visez dar eu măcar visez la ceva mai bun, mai înalt decât am să fiu eu vreodată și tind către acolo punând suflet în visele mele. Ceea ce vă doresc și vouă.