Prin ușa închisă de la balcon se aude marea chiar dacă toamna valurile nu par să mai ajungă la mal și țărmul este măturat doar de niște mișcări timide ale mării.

Mi-am tot dorit să văd marea și altfel decât luminoasă și veselă ori tumultoasă așa cum e în zilele de vară. Cred că mi-am dorit să o văd și cenușie pentru că așa ar trebui să știm despre orice lucru sau om pe care pretindem că îl iubim.

Să îi știm partea mai puțin vizibilă ori pe cea tristă și apatică, să știm cum e când i se întunecă privirea pentru că nori negri de gânduri i-au năpădit fruntea. Pe omul pe care îl iubim – fie că e copilul, partenerul, fratele sau părintele nostru – ar trebui să îl știm, să îl aflăm așa cum am privi o piatră șlefuită căruia i s-au format mai multe fațete iar ca să o afli trebuie să schimbi unghiul din care îl privești.

Trebuie să lași raza aia de lumină care îți pleacă din suflet să cadă pe fiecare latură a omului drag pentru ca astfel să-i poți cuprinde imaginea întreagă. Abia după ce vei fi înțeles cum este el, omul acela, abia din punctul ăla poți să fii sigur că începi să îl iubești pe el ca pe un întreg imperfect. Pentru că orice om a fost hârșâit de întâlnirile din viața lui, orice om s-a temut de ceva ori de cineva, oricărui om i-a tresărit sufletul de bucurie și, așa îmi place mie să cred, fiecare suflet de om s-a simțit copleșit de iubirea pentru un alt suflet.

Abia după ce vom fi găsit cotloane întunecate și părți ce poate nu au fost arătate până atunci nimănui, abia atunci o să putem spune „Te știu, te-am aflat și te vreau cu totul așa cum ești ca un întreg.”

Poate că ăsta o fi de fapt secretul: să nu mai credem că suntem doar niște jumătăți ce se caută. Poate că ceea ce avem de făcut este să ne aflăm unul pe celălalt în toată splendoarea întregimii noastre și să putem spune cu sufletul împăcat și plin de iubire:

„Te vreau așa cum ești aidoma unui soare imperfect dar întreg de toamnă.”