Se fac aproape 10 ani de când stau aici, în buricul târgului și vreo 4 de la povestea asta la care mă gândesc de ceva zile motiv pentru care am zis să scriu și aici că poate o bucura pe mai multă lume.

Nu știu dacă e o poveste neapărat despre a dărui ci, mai mult, este despre cât de atenți suntem. Iar atenți suntem atunci când am reușit să facem liniște în minte și în suflet, când am reușit să domolim morișca de idei care se tot învârte în mintea noastră și care ne ține ocupați cu lucruri care, într-o proporție foarte mare, nu s-au întâmplat și nu se vor întâmpla niciodată.

Începutul ăla de vară care e fost martor la întâmplarea asta, m-a găsit destul de „așezată” în viața mea, destul de împăcată și echilibrată și poate de aceea a fost posibil ca întâmplarea ce a avut nevoie de fragmentele alea de timp, care au fost mai puțin de un minut, să aibă loc.

În perioada aia, datorită minunatei Andreea Tincea, în mod constant țineam PSIHOateliere în Journey din Piața Amzei. Da, într-un pub din Amzei, vreme de mai mulți ani, la distanță de cam o lună jumate, două mă întâlneam cu mulți oameni cărora le vorbeam despre subiecte de viață din perspectivă psihologică.

Am început atunci cu Managementul emoțiilor dar am vorbit și despre Răul și binele din noi, Imaginea de sine, despre Curajul de a fi imperfect sau Despre relații sau chiar Despre iertare.

Erau minunate întâlnirile acelea în care simțeam că ceea ce știu eu, ce am înțeles eu prin intermediul profesiei mele ajunge la oameni și, nu de puține ori, mi-au spus că au și aplicat concret în viața lor. Erau întâlniri cu sens care îmi așezau în minte și în suflet o stare de echilibru și armonie.

La unul dintre aceste evenimente am primit ca niciodată flori (ca să vezi cum e, de fapt, înlănțuirea de fapte bune) și îmi aduc aminte clar că pe unul dintre buchete am decis din prima că îl voi duce la cabinet.

Așa că, în dimineața despre care vreau să vă povestesc, plină de un soare clad și luminos încă de la primele ore, având sufletul plin de bucurie și cu buchetul de flori în mână ieșeam din scara blocului să mă duc la cabinet.

La scara blocului, așezată sub soarele cald al acelui început de vară, era vecina de la parter cu care schimbam două, trei vorbe de fiecare dată. Mă rog, dânsa ar fi stat de mai multe vorbe mai ales că avea darul de a te „deșira” (cum spune o pacientă de-a mea 😀 ), de a te face să-ți spui povestea pe nerăsuflate și fără să știi când. Nu era chiar o „bătrânică” ci, mai degrabă puteai să îi spui că e o doamnă în vârstă căreia îi decelai repede atât erudiția cât și statutul social pe care (mai ales) îl avusese. Aflasem de curând că fusese membră a Consiliului de Miniștri până în ’89. Acum, era doar o femeie corpolentă, în vârstă, care se deplasa greu dar avea norocul de a sta la parterul unui bloc pe o stradă de lângă Cișmigiu.

În dimineața aceea am ieșit grăbită din scara blocului, am salutat și am dat să pleca mai departe.

– A, ce flori frumoase aveți!

M-am întors toată un zâmbet și i-am zis:

– Da, da și mie mi-au plăcut foarte mult. Le-am primit aseară dar vreau să le duc la cabinet să fie frumos și acolo.

– Foarte frumoase sunt…

– Nu-i așa? Și le-am întors să le vadă mai bine.

După care m-am întors să plec, am mai făcut câțiva pași și un gând m-a priponit în loc și nu m-a mai lăsat să plec. Gândul ăla tainic căruia îi puteți spune intuiție, inspirație, legătură cu divinitatea și pe care nu îl auzim decât atunci când morișca de gânduri s-a domolit „gândul” acela îmi spunea: „Întoarce-te și dă-i ei florile.” M-am oprit în loc, m-am gândit o fracțiune de secundă că tare îmi plac și mie după care mi-am zis în gând: „Hai, fată, că tu îți iei altele dacă vrei.”

M-am dus la doamna pe care niciodată nu am știut cum o cheamă (trist dar adevărat), i-am întins florile și am și sărutat-o ușor pe obraz. Moment în care îmi dau seama că s-a emoționat foarte tare, mi-a primit darul cu tot sufletul și mi-a zis:

– Haaa, mulțumesc! Azi e ziua mea, împlinesc 90 de ani.

Abia atunci am înțeles de ce am luat buchetul cu mine de acasă, de ce m-am oprit, de ce au fost toate așa cum au fost.

Iar pe deplin cu totul am înțeles abia în toamnă când am aflat că doamna murise și așa am realizat că aia fusese ultima oară când își sărbătorise ziua de naștere.

Încă sunt recunoscătoare pentru momentul acela din acea dimineață de început de vară în care nu m-am lăsat alergată de viață și am putut să fiu încă o dată un „instrument” bun prin care Universul, Dumnezeu, Buddha, cine vrea fiecare să admită că îi formează partea bună din el, s-a manifestat.

Totul e să facem „liniște”. Și pun ghilimele pentru că liniștea de care vă spun nu are doar semnificația semantică a lipsei de zgomot ci și o stare emoțională lipsită de zbucium și frământări, de ruminații și gânduri de răzbunare, de îngrijorări legate de evenimente sau discuții care nu au avut loc decât în mintea noastră sau temeri plăsmuite de mintea noastră.

Cu cât învățăm să fim mai ancorați în realitate cu atât suntem mai capabili să vedem exact ce se întâmplă în jurul nostru, ce se întâmplă cu noi și cu cei care ne întâlnim chiar și preț de unul sau două minute într-o zi și pentru care s-ar putea să căpătăm semnificație fix pentru că am putut să înțelegem prin ce mecanisme tainice am putea să fim noi o rază de soare într-o viață despre care nu știm mai nimic.

Și, știți ce, nici nu cred că trebuie și oricum nu putem să cuprindem cu mintea tot ce înseamnă viața unui om. Ce trebuie să știm este că avem această „putere” de a aduce bine și frumos în viața altui om. Care bine și frumos va lumina și va înfrumuseța și viața noastră și va fi așa cum mi-a zis odată un om drag:

„De la mine, prin tine, către mine.”