Până la o anumită vârstă nu avem capacitatea de a anticipa, de a prevedea ce urmează să se întâmple. La fel cum nu înțelegem care vor fi consecințele faptelor noastre.

Nu spunem: „Cât de minunat este momentul asta dar știu că în scurt timp, când circumstanțele se vor schimba, voi fi din nou trist/ supărat/dezamăgit/cu dureri…” și astfel să ajungem să ne reprimăm orice bucurie posibilă. Atunci, în primii ani, trăim ceea ce avem de trăit, ne bucurăm de oameni, de soare, de ploaie, de îmbrățișare, de cuvinte, de glasuri calde și mângâietoare. În mai puține cuvinte spus, trăim ceea ce e de trăit în clipa aceea.

După care, trec anii, devenim „antrenați în taina anticipării” (care de multe ori se transformă în anxietate), învățăm să ne reprimăm sentimente și trăiri și așa ajungem să nu mai vrem să simțim ceea ce simțim. Pentru că nu am acceptat ideea că poate fi și mai puțin bine după care iar o să fie bine ca după aceea iar mai vine și ceva rău adică așa, ca o sinusoidă ce se termină cu ultima suflare. Din cauza acestei neacceptări ajungem să ne ferim de tot și de toate ratând prin această izolare aproape tot ce este frumos și bun.

De multe ori și propriile vise le declarăm iraționale și le omorâm prin inaniție pentru că nu le hrănim cu speranță și încredere. Încredere în noi și în capacitatea noastră de a le transforma în realitate, încredere în lume, în soartă sau mai știu eu ce alte piedici ne mai punem prin felul de gândire pe care îl avem.

Ce am observat eu este că se poate întâmpla este ca, la un moment dat, să ajungem la o saturație și așa să declarăm că nu mai vrem să ținem departe de ochii lumii omul care am putea fi și care vrea să se arate lumii așa. Acela e momentul în care putem începe să învățăm să ne recunoaștem trăirile și să le definim, așa vom învăța să le exprimăm și să aducem în viața noastră acele lucruri care cu adevărat ne fac fericiți. E un moment bun în care începem să existăm și să le impunem și altor oamenii să ne așeze și pe noi în această ecuație a vieții, să existăm și noi acolo pentru ca astfel să fim luați în calcul.

Și mai e nevoie de ceva ca toate acestea să fie posibile:

1. Să uităm de cei care ne-au spus că nu merităm. Nu, nu este lipsă de loialitate față de cei care ne-au crescut, nu este ca și cum ne-am dezice de ei ci, este un gest simplu, elegant și reparatoriu față de noi prin care punem în sufletul nostru ceea ce alții au uitat sau habar nu au avut cum să o facă.

2. Să încetam să mai așteptăm să ne spună alții „că suntem… că putem fi… că merităm… că suntem iubibili”. Adică, să fim cinstiți cu noi așa cum suntem cu fiecare om pe care îl iubim și să ne vedem pe noi înșine la adevărata valoare, nici mai mult dar nici mai puțin.

Abia după aceea putem să ne (re)aducem aminte că, odată, știam să trăim fiecare clipă, fiecare toamnă și fiecare întâlnire așa cum vine ea cu bune sau cu mai puțin bune.

Iar la un moment dat, poate ne-o fi îngăduit să învățăm să acceptăm pentru ca astfel să înțelegem și să internalizăm tot ce ne aduce orice clipă, orice anotimp sau orice om.

Dar asta e pentru premianți… Aștept și eu sa ajung acolo.