Din dragoste pentru mine


Am fumat 27 de ani. M-am oprit doar pe perioada sarcinilor pe care le-am ținut și perioadele în care am alăptat. Fumam 1 pachet de 20 de țigări în fiecare zi. Adică eram o „fumătoare adevărată” în sensul că, dacă mă prindea seara și aveam doar 2-3 țigări în pachet mă opream să îmi cumpăr un alt pachet ca nu cumva să existe un moment în care să nu am țigări la mine. Eram dependentă de fumat doar că nu știam. Și nici nu se vorbea pe vremea aceea despre fumat ca fiind o problemă.

Ba, mai mult, îmi aduc aminte că, la un moment dat, am făcut o pneumonie, mi-am dat seama repede că ceva nu e în regulă după felul în care tușeam. Era în tura de noapte la spital, am tușit rău toată noaptea așa că, dimineața, după ce mi-am terminat treaba m-am dus direct la radiologie să îmi fac o radiografie pulmonară. Cu radiografia aia m-am dus direct la spitalul de Pneumoftiziologie de pe Șos. Viilor la dr. Mihălțan despre care știam că e printre cei mai buni. Și, bineînțeles că după ce m-a consultat și mi-a dat tratament mi-a spus și că trebuie să mă las de fumat.

Înainte să intru în cabinetul doctorului sesizasem pe ușa lui o foaie A4 pe care era scris „Cabinet de luptă împotriva fumatului”. Doar că, m-a frapat încă de atunci că atunci când ieșeai pe poarta spitalului, peste drum era niște bannere mari cu reclama la țigări pentru că, atunci, încă mai era posibil așa ceva. Practic era o luptă dintre un A4 și un afiș de 3, 4 metri suspendat în văzul tuturor.

M-am lăsat atunci de fumat timp de vreo 3 luni pentru că îmi promisesem că n-am să mai fumez. Atunci nu știam că lupta cu dependența nu este deloc ușoară, că nu toți oamenii pot să se lase „din prima” și dintr-o dată sau că dependența fizică este cea peste care treci cel mai ușor. Habar nu aveam de toate acestea.

Cert este că, la un moment dat, am început să am un dialog cu mine legat de acest obicei prost și credeam eu că, dacă îmi aduc în prim-planul conștiinței mele efectele nocive ale fumatului mă vor ajuta să mă las.

Așa încât, de fiecare dată când vedeam o radiografie pulmonară care arăta efectele devastatoare ale fumatului, îmi ziceam:

– I-a uite, Ligio, ce e în plămânii lu’ omul ăsta. Crezi că la tine nu este așa?

Sau:

– I-a uite, Ligio, ce iese pe sonda cu care a fost intubat omul ăsta. Secrețiile ale abundente, vâscoase, de culoare gri, urâtă crezi că nu sunt și la tine în plămâni?

Atâta efect ce aveau toate câte mi le spuneam că imediat ce terminam treaba cu pacientul ăla îmi luam o binemeritată pauză… de țigară.

Nu funcționa.

Dar, până la urmă, ceva s-a întâmplat.

„Ceva” îmi spunea că nu mai trebuie să fac asta.

Ceva mă făcea să uit să îmi cumpăr țigări astfel încât ajungeam acasă fără și mult prea obosită ca să mă mai duc să cumpăr.

CEVA, aveam să-mi dau seama nu după mult timp, era corpul meu care îmi spunea „Gata, frate! Ajunge că nu mai pot.”

Doar că n-am înțeles din prima.

Până când, într-o minunată zi, m-am trezit că încep să mă gândesc de următoarea manieră:

– Îți trebuie țigara asta?, îmi spuneam eu, mie în timp ce scoteam o țigară din pachet.

– …!? Mmmm… nu prea.

– Atunci las-o, Doamne, iartă-mă! acolo și fumezi mai târziu.

Am făcut așa și, ușor, ușor, a funcționat. Știți (fumătorii, mă refer) cum e când ne simțim bine, când suntem la o bere cu prietenii sau când se întâmplă un necaz, mâna se duce imediat să caute pachetul de țigări. Fix așa eram și eu. Doar că, de la un moment dat, am început să fiu mai atentă la gestul pe care îl făceam, să fiu conștientă că iar scot o țigară, iar o aprind, iar termin o țigară fără să știu când și, uite așa, iar ajung seara cu un pachet terminat și o gură amară și un gât care se cerea curățat ca un horn după o iarnă grea.

Când am început să fiu conștientă de gesturile pe care le făceam am început să reduc mult cantitatea. Pentru că, atenție, nu mă luptam cu mine, în sensul că, atunci când mă întrebam: „Îți trebuie țigara asta?” și răspunsul era da, fumam fără să mă lupt cu dorința asta care încă exista în mine. Așa am ajuns într-un timp scurt de 1-2 luni maxim, să fumez doar 7-8 țigări pe zi. Și am și devenit conștientă de toate gesturile pe care le făceam.

Era în anul de grație 2012 și nici măcar nu consider că e peiorativ pentru că în anul ăla am mai parcurs încă două etape care m-au ajutat să renunț definitiv la fumat.

După ce ajunsesem să fumez conștient și doar 7-8 țigări pe zi și făceam asta de mai bine de o lună, într-o bună dimineață, dialogul meu cu mine a fost așa:

– Deci ieri am fumat 2 țigări. Mai am în pachet 2 țigări și trebuie să plec și mi-am făcut și cafeaua. Dar dacă ieri am fumat atât de puțin ce rost are să fumez azi? Azi? Adică… azi. Pot să nu mai fumez azi. Deci, azi… doar azi. AHA! Deci, dacă vreau, dacă așa aleg, azi nu fumez. Foarte tare! Atunci, azi nu fumez!

Cu mâna pe inimă vă spun că ăsta mi-a fost dialogul meu interior. Și a fost și o zi plină și grea ziua aceea pentru că țineam un curs brancardierilor din Bagdasar, adică oameni cu care lucram și mă vedeam zi de zi. Era totuși o zi plină de emoții. Acea zi chiar a fost o zi plină de emoții. Aș fi putut „să cred” că doar fumatul îmi va reduce emoțiile și mă va face un strop mai deșteaptă pentru ca astfel să nu mă fac de râs în fața colegilor mei. 😀

Ce să vezi? Surpriză! Nu am fumat și m-am și descurcat onorabil. Și am fugit cu toate gândurile departe de capcana aia care îmi spunea că dacă fumez o să fie mult mai bine. ERAM BINE (cu emoțiile și gândurile mele) FĂRĂ SĂ FIE NEVOIE SĂ FUMEZ!

Tare conștientă și tare bucuroasă am fost de ziua aceea.

Atunci mi-am zis: „A, deci dacă vreau mâine să fumez pot să fumez. Ok. Atunci mâine, dacă așa o să vreau, am să fumez.”

Doar că a doua zi, la cafea, mi-am zis:

„Făi, fată, dacă ieri nu ai fumat ce rost are să fumezi azi?”

„Dar, mâine, dacă vreau să fumez, pot nu-i așa?”

Eram într-o adevărată negociere cu mine, negociere în care rațiunea se ținea tare și aducea argumente logice și strunea hedonista din mine și o ținea pe o cale mult mai bună.

La un moment dat, am început să iau câte o țigară de la cineva, oricine se afla de față și… mă jucam cu ea. Făceam gestul de a o scoate din pachet, de a mirosi tutunul crud, nears, de a simți cât de uscat este tutunul și, de multe ori când erau uscate țigările, o duceam la ureche, o frecam între arătător și degetul mare și îi „ascultam” foșnetul. Toate astea m-au făcut și mai conștientă de gesturile care încă se cereau făcute chiar dacă organismul meu nu-mi mai cerea tutun. Mă jucam cu țigara aia, zâmbeam când oamenii din jurul meu săreau să-mi smulgă țigara din mână în timp ce-mi spuneau:

– Nu, nu, nu o aprinde!! E păcat să o fumezi dacă nu ai mai fumat de atât timp.

Fumătorii deveniseră solidari în lupta mea cu dependența de tutun. Cel mai probabil era o luptă pe care și ei voiau să o înceapă dar credeau despre ei că nu ar fi în stare.

De fiecare dată zâmbeam pentru că aveam două motive: știam că nu am să aprind țigara aia și asta mă făcea să-i zâmbesc demonului care nu mă mai domina dar și de dragul celor care reacționau și astfel îi simțeam că mi-ar purta grija dar și că mă admiră pentru reușita mea.

În timp ce zâmbeam, puneam țigara înapoi în pachet și spuneam:

– Mulțumesc, nu am nevoie!

Pentru că, realist vorbind:

n u

a v e m

n e v o i e

s ă

f u m ă m.

Nevoie. Atenție la cuvânt! Nevoie… Nevoie avem de aer, de apă (nu de alcool dar asta este o altă discuție 😀 ), de mâncare și cam atât de la categoria asta.

Aaaa, că ne place, e asta este altceva. Când spun „am nevoie” creierul meu va înregistra ca atare și va face tot ce ține de el ca să îți îndeplinească ceea ce tu numești nevoie.

În momentul în care inversezi dialogul și îl întrebi pe corp ce are nevoie ai să constați că tutunul și alcoolul nu sunt pe listă. Gândiți-vă la un copil care, dacă nu a fost expus la tutun și alcool, el nu cere așa ceva. Dar cere apă și mâncare pentru că acestea sunt nevoi, adică „benzina” de care organismul are nevoie (reală) ca să poată funcționa.

A mai trecut ceva timp în care am continuat să funcționez foarte bine fără să fumez și am început să îmi dau seama că respir mai bine și că mă simt mai bine. Așa am ajuns să mă felicit pentru alegerea făcută. Să fiu din ce în ce mai încântată că am ales așa.

Nu mi-a reușit să pun banii de țigări de-o parte și la finele anului nușce să fac cu ei.

Nu am mâncat mai mult sau nu am înlocuit tutunul cu dulciuri sau altceva și asta pentru că a fost o trecere ușoară, conștientă de gesturile pe care le făceam și care astfel nu a necesitat substitut.

E, și după încă ceva timp, am avut efectiv o revelație și mi s-a conturat în minte o frază pe care continui să o spun de atunci ori de câte ori consider că e un moment potrivit. (Pentru că, un alt lucru bun este că nu m-am transformat în lupul moralist care antrenează pe oricine în tainele lăsatului de fumat. 😀 )

Ziua în care m-am lăsat de fumat este ziua în care m-am iubit cel mai mult pentru că am încetat să îmi mai fac rău.

Pentru că, până la urmă despre asta e vorba. Asta voia organismul meu să îmi spună când „uitam” să-mi cumpăr țigări sau când mă uitam la toate CT-urile pulmonare sau la secrețiile care ieșeau din plămânii pacienților fumători.

Cea mai fericită sunt că, până la urmă, ce avea să-mi spună corpul meu a ajuns la mine.

Și a mai contat ceva. Un dialog avut cu dom’ Panoza – mângâiat să-i fie sufletul pe veci! – când mi-a zis:

– Tată, lasă-te de fumat, tată! Într-o vreme în care nici măcar nu cochetam cu ideea de a mă lăsa.

– Câți ani ați fumat, domnu’ doctor?

– 25. Dar am aproape 40 de când nu mai fumez. Nu e bun, tată, fumatul. Chiar de loc.

– Atunci promit că mă las și eu de fumat când ajung să am 25 de ani de fumat.

Până să fac eu 25 de ani de fumat dom’ Panoza a murit. Dar știu că mă obseda promisiunea pe care i-o făcusem. El nu mă dezamăgise niciodată așa că îmi era foarte greu să o fac eu chiar dacă el nu mai era printre noi.

Probabil că am început conștientizarea lucrului rău pe care mi-l făceam atunci când s-au împlinit cei 25 de ani și cu siguranță într-un mod foarte subtil dar ferm a contat și asta. Cumva, învățăturile lui și-au exercitat efectul și în absența lui fizică, ca o grijă ce s-a tot perpetuat până când și-a făcut efectul.

Sau așa îmi place mie să cred. 🙂

Ceea ce vă doresc și dumneavostră.

Să auzim de bine! 😉

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile cerute sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.