Îmi plac ouăle fierte până în punctul acela în care se fac cleioase. Nu știu nici acum cât trebuie să le las să fiarbă pentru a fi astfel dar e o mare bucurie când le dezghioc și apoi le tai pentru a constata că sunt exact cum îmi plac. E o mică reușită care îmi aduce un zâmbet pe față.

Chestia asta e o mică surpriză de care am învățat să mă bucur în timp, pe care nu o caut dar la care mă gândesc, o intuiesc, o anticipez fără să mă supăr atunci când nu-mi iese.

Așa se întâmplă și cu oamenii care vin în terapie. De multe ori am impresia că îmi este pus în mâini un ou crud pe care mi-e și frică să îl manevrez. Nu îmi vine să îl întorc pe toate părțile, a se citi: să îi pun toate întrebările ce îmi vin în minte și să mă duc în toate cotloanele pe care le intuiesc a fi tenebroase și pline de toate câte nu ne trebuie în viața asta.

Și mă uit de multe ori la omul acela la fel cum mă uit la un nou născut pe care îl vezi că e întreg, iese bine la inventar, dar în același timp realizezi că asta nu e suficient și că îi va trebui mult timp pentru a putea fi în stare să facă față vieții.

De ani de zile, iau oul ăla în mâinile mele de cunoaștere asupra cărora am nevoie să știu că pune și Dumnezeu mare mila sa pentru că, dacă m-aș gândi că doar noi, între noi, oamenii aștia de carne facem ca viața asta să fie posibilă cred că m-aș cam speria de grozăvia misiunii. Mi-e greu să cred că e posibil să facem oameni mari sau să fierbem un ou care să fie cel mai bun sau să conținem povestea unui om care e precum oul delicat doar pentru că am citit, am învățat, am înțeles, am experimentat și eu mai știu câte om fi făcut pentru a putea să facem oamenii bine.

Sau poate că toate acestea care sunt legate de cunoașterea dobândită sunt precum ibricul în care pui apa în care oul ăla fragil să stea și să se facă solid și bun și gata să iasă în lume. Și poate că tot ce are Șefu’ de făcut este să mențină focul acela potrivit care ușor-ușor să repare fragilitatea oamenilor pentru ca astfel să poată merge prin lumea asta fără teama că s-ar putea sparge la orice pală de vânt.

Chiar și acum, după atâția ani în care am privit sute de oameni în ochi, există oameni și momente care mă sperie și îmi ascut toate simțurile și știu că singurul lucru pe care îl am de făcut este să umblu cu ei așa cum ai umbla cu un ou crud având în minte un singur gând: să nu îi fac rău. După care începem drumul ăsta frumos (chiar dacă e pe alocuri anevoios) împreună, vorbind, analizând, înțelegând, luând decizii, iar analizând ca să poți să dai „reconfigurare traseu”, plângând, râzând, îmbrățișându-ne dar (în cele mai multe dintre cazuri) neoprindu-ne din această călătorie a schimbării, a „fierberii” menite să îi întărească și să îi poarte în locuri care să nu le mai aducă aminte la fiecare pas cât de fragili au fost cândva.

O(m)ul ăsta, într-o zi, te trezești că este exact ce trebuie, că nici măcar tu nu poți spune care este momentul ăla în care s-a făcut așa cum și-a imaginat că poate fi adică nici moale să se împrăștie și să se irosească dar nici uscat și înecăcios și îți dai seama că e momentul în care trebuie să vă strângeți mâna pentru că misiunea ta s-a încheiat.

Și-ți vine să zburzi de bucurie, știi că ți s-a luminat fața chiar dacă ești aproape epuizat de munca de peste zi. Te gândești să te oprești să îți iei o sticlă de vin pe care să o deschizi acasă, ai vrea să povestești cuiva mica victorie asupra răului dar știi că nu ai cum să cuprinzi toate momentele, stările, emoțiile și sentimentele pentru ca astfel celălalt să înțeleagă. Ajungi acasă și până te mai învârți să mai strângi și eu mai știu ce să faci îți dai seama că ești mult prea obosit să mai bei la ora aia și oricum nu despre aia e vorba așa că te bagi în pat, te rogi să ai un somn odihnitor care să te ajute a doua zi să fii în formă pentru că cine știe ce fragilitate de om-ou ți-o trece pragul cabinetului și tu va trebui să îl manevrezi cu blândețe și cunoaștere ca, la un moment dat să devină și el ce e menit să fie pe lumea asta.

După care te trezești și ți-e foame și fierb două ouă care se dovedesc a fi fiert exact până în punctul în care sunt perfecte pentru tine și, fiind prea dimineață, îți vine metafora asta pe care o și scrii înainte de a pleca spre cabinet ca să o iei de la capăt.

Timp în care la radio cântă Ella Fitzgerald…