Duminica, după prânz, când merg repede prin casă îmi vine mirosul de mir pe care îl port pe frunte. Asta se întâmplă doar duminica pentru că doar atunci cineva se îndură de mine și îmi spune că sunt ok așa cum sunt.

Așa mi se pare mie că reprezintă gestul pe care preotul îl face, acela de mirungere. De parcă te-ar pecetlui în frunte ca o dovadă că azi, în acea zi, tu te-ai oprit și te-ai gândit la tine și la lume și la tine în raport cu lumea. Te-ai oprit din goana nebună și ai zis: „Eu acum, preț de 2 ore, în această săptămână, aleg să mă așez într-un loc pașnic, aleg să mă opresc din toate câte lumea asta mare mă pune să fac pentru ca astfel să pot să mă gândesc la mine. Să pot să caut în mine ce e bun dar mai ales ce e mai puțin bun pentru ca astfel, cu această matematică simplă [ce e bun în mine + ce nu e bun în mine dar pot schimba = eu], 2 ore mai târziu, după ce oi fi terminat toată această introspecție să mă ajute să înțeleg lumea mai bine ca să pot să relaționez mai bine cu mine și cu ea.

Eu în raport cu lumea.

Eu în raport cu mine.

Eu făcând pace cu mine și cu lumea.

Eu încercând să înțeleg ce pot să fac mai bine pentru ca lumea asta să fie un spațiu un pic mai prietenos.

Eu alegând să fiu omul care ajută la o mai bună înțelegere a tot ceea ce suntem noi ca oameni și lumea ca fiind suma tuturor oamenilor.

Eu.

Eu în fața lui Dumnezeu ca entitate care mă ajută să fiu mai bun.

Eu mirunsă de un om aflat într-o biserică pe care eu mă strădui să îl văd ca pe un trimis al Lui.

El, omul acela de carne având nevoile, neputințele, neajunsurile, bucuriile, realizările, succesele lui, omul care a învățat cel mai bine înscrisuri vechi care ne mențin pe drumul cel bun și azi.

În cazul meu, părintele din biserică – pentru că am avut șansa să găsesc în cele din urmă o biserică minunată – îmi dă învățături, mă stimulează intelectual dar și emoțional să mă gândesc la mine ca la omul care umblă prin această lume încercând să nu facă rău. Încercând. Acum, de cele mai multe ori, îmi iese. Și, de fiecare dată mă gândesc la ce ne-a spus Nicolae Iorga:

„Omul bun este omul care ar fi putut

să facă rău și

n-a făcut.”

Miruirea de care am parte în fiecare duminică în care mă duc la biserică este gestul care mă face să am foarte mare grijă după aceea la ce spun și fac și gândesc nu de alta dar, n-aș vrea să nu fiu vrednică de darul pe care părintele mi l-a făcut în biserică acela de a mă unge cu mir ca și cum mi-ar spune:

„Eu am încredere în tine că toate câte le-ai auzit și le-ai înțeles azi le vei aplica în viața ta de zi cu zi.”

De aceea când mă plimb prin casă și aerul pe care îl disloc îmi aduce în nări mirosul mirului care este pe fruntea mea și astfel îmi pătrunde în trup cu ajutorul mirosului, îi aduce aminte și sufletului că cineva l-a girat mă face să mă gândesc că cineva a crezut în capacitatea mea de a-mi manifesta partea ce mai bună din mine.

Așa că, tot ce mai am de făcut este să fiu pe măsura încrederii. Tot ce avem noi de făcut este să acționăm de așa manieră încât să nu Îl dezamăgim adică, să fim buni. Eu, n-am învățat asta de la părinții mei dar primul care m-a învățat (fără cuvinte) să acționez astfel încât să nu îl supăr sau, Doamne ferește!, să îl dezamăgesc, a fost dom’Panoza. De atunci au mai apărut oameni în viața mea care m-au făcut să îmi doresc să nu îi supăr. Și această simplă dorință m-a făcut să fiu mai aproape de ceea numim noi a fi un „om bun”. Să fiu aproape, să fac pași mici, să mă strădui cât de des pot…

Poate că oamenii ăștia or fi și ei trimișii Domnului pe pământ doar că au îmbrăcat alte straie. Sau poate ei sunt confirmarea faptului că Dumnezeu vorbește prin oameni. Poate…

Ce vreau să vă zic este să fiți buni cu voi și cu ceilalți. Este baza a orice vă doriți să aveți, să atingeți, să deveniți.