Ne întâlnim, ne îndrăgostim, ne iubim și, la un moment dat, ne hotărâm să ne căsătorim. Facem planuri, liste, ne străduim să cădem de acord – chiar dacă, la majoritatea dintre noi, asta va veni cu timpul – ne sfătuim cu părinții, prietenii sau din contră, ținem totul secret pentru a-i surprinde pe toți cei care vor veni să fie părtași la încununarea bucuriei noastre. În cultura oricărui popor există ritualuri de trecere care marchează încheierea unei etape și începerea alteia ca proces al evoluției noastre individuale dar și ca o validarea a societății în care trăiesc, a „tribului” din care provin și care mă acceptă ca membru cu drepturi și obligații.

Fie ca vorbim de naștere, de botez sau de înmormântare toate reprezintă momente în care EU sunt singur și ori că sunt prezentat de părinți cum e în cazul anunțării nașterii sau de nași la botez totul este despre mine. La fel și in ceremonia de Bar Mitzvah sau miruirea copiilor la vârsta de 7-8 ani la catolici. La fel și ultima împărtășanie și toate obiceiurile ce se fac în cadrul ritualurilor de înmormântare. În toate aceste momente sunt singur în fața divinității admise de mine sau a „tribului” din care fac parte dar și în fața conștiinței proprii atât cât ne permite vârsta și gradul de dezvoltare.

Între aceste mari evenimente de la începutul și de la sfârșitul vieții oamenii au ales să mai sărbătorească un alt ritual de trecere (așa cum le-a denumit Arnold van Gennep) atunci când se hotărăsc să se însoțească unul pe altul în drumul vieții. Unii îi spun „sfânta taină” a căsătoriei fiind, după știința mea, singurul ritual ce mă trece într-o altă etapă de viață alături de un alt om pe care l-am ales să-mi fie martor la partea de viață ce o mai am de parcurs. Este singurul moment în care îmi doresc să spun celorlalți oameni importanți din viața mea că sper să trăiesc bine și frumos și în siguranță alături de un om pe care l-am investit a fi cel mai potrivit om pentru mine. Asistând acum două zile la un astfel de eveniment la care celebram căsătoria unor prieteni, copleșită de bucuria ce se citea pe fața celor doi protagoniști care reușiseră să ne scoată din casă într-o zi ploioasă, m-am trezit în minte cu un gând frumos:

„E atât de multă speranță în acest ritual…”

Speranță dar și vise, așteptări, dorințe dar și fugă sau chiar minciună (și cea prin omisiune tot minciună e); tipare greșite văzute la predecesorii noștri, cutume ce nu mai au nicio legătură cu vremurile pe care le trăim ca să nu mai vorbim de ceea ce părinții noștri și-ar dori să se întâmple în viața noastră de familie și cam ce așteptări au și ei de la noi.

Toate acestea, dacă le lăsăm, ne vor apăsa și ne vor îngreuna, vor face să pară că e greu sau că nu merită, că ne-a plăcut dar nu ne-am gândit că poate fi și așa. Dacă vom lăsa toate astea să vină tăvălug peste speranța de început atunci undeva, pe parcurs, ceva se va pierde… „ceva” va înceta să mai fie sau noi vom uita ce anume a definit bucuria de a ne fi așezat în fața oamenilor dragi să le spunem că ne vom însoți o viață de-acum în colo. Așa că, atunci când vă decideți să vă căsătoriți, ar fi bine să aveți clar în minte ce anume sperați să se întâmple în noua viață.

Omul de lângă voi știe de toate acestea?

Voi sunteți conștienți de ce anume și-ar dori partenerul vostru?

Iar dacă a trecut ceva vreme de atunci și vă cam apasă unele lucruri, vedeți dacă acestea sunt ale voastre sau ale părinților voștri, ale societății sau cine mai știe ale cărui om care s-a trezit că e expert în viața voastră. Singurii experți sunteți voi iar dacă vă doriți să dați un restart luați poza din ziua aceea ca să vă aduceți aminte de speranța cu care v-ați luat de mână atunci când ați făcut singurul ritual de trecere alături de omul ales de voi.