– Ție ți-e frică de moarte, Ligia? m-a întrebat azi o pacientă.

– …?!?

– Mie mi-a fost tot timpul frică de moarte, mi-a mărturisit.

M-am gândit un pic înainte să răspund. Am făcut asta mai mult ca să fiu sigură că formulez cel mai adevărat dar și cel mai potrivit răspuns, dat fiind contextul.

– Nu mi-e frică de moarte. De ce să-mi fie frică? Ție de ce îți e?

– Păi, așa… Nu știi cum o să fie după, nu știi cum o să fie mâine, cum o să fie mai târziu…

– Și ce, dacă ești vie, știi ce o să fie mâine? Ai idee cam ce o să se întâmple mâine? Unde o să fii? Cum o să fii?

– Nu, așa e… habar nu avem ce sau cum o să fie mâine…

– În schimb, sper că ești conștientă și știi cât de mult rău îți faci gândindu-te la moarte, făcându-ți gânduri terifiante despre asta și, practic, stricându-ți calitatea vieții cu aceste gânduri care nu au legătură cu realitatea vieții tale, da?

*

Ne iluzionăm că avem control și, constat cu stupoare, că nici măcar toate evenimentele din ultimii 2 ani nu ne conving că obiectivul nu trebuie să fie acela de a avea control ci, mult mai bine, să avem capacitatea de a ne adapta la ceea ce ne este dat de trăit.

Control asupra a ceea ce va să fie, asupra a ceea ce vor face sau vor spune oamenii în raport cu noi – și lista poate continua cu tot ceea ce vă trece prin minte – NU AVEM. Nu putem, nu stă în puterea noastră să anticipăm sau să influențăm.

Singurul lucru asupra căruia putem acționa, care stă cu adevărat în puterea noastră este felul în care reacționăm emoțional, cum acționăm conform sentimentelor noastre într-un mod social acceptabil, bineînțeles. Și, ceea ce este cel puțin la fel de important, e cât de bine știu să aduc binele și frumosul în viața mea. Cum reușesc să echilibrez acest balans permanent între ce trebuie să fac, ce mi-aș dori și ce stă cu adevărat în puterea mea să aduc în viața mea.

Echilibrul și armonia sunt cele pe care ar trebui să ni le punem ca obiectiv de atins, nu controlul.

Fiți mai atenți ce vă propuneți ca astfel să nu fiți chiar voi cei care trageți frâna de mână ca după aceea să vă mirați că înaintați atât de greu.

*

Când am început să scriu mi-am pus muzică. Am ales Melody Gardot pur și simplu „întâmplător”. Vă las un paragraf de pe wikipedia despre ea. E o poveste la care am ajuns tot întâmplător uitându-mă la comentariile de la postarea de pe youtube.

„While riding her bicycle in Philadelphia in November 2003,^[6][7] Gardot was struck by an SUV and sustained head, spinal, and pelvic injuries.^[1] Confined to a hospital bed for a year, she needed to relearn simple tasks and was left oversensitive to light and sound.^[3] Suffering from short- and long-term memory loss, she struggled with her sense of time.^[8][9]

Encouraged by a physician who believed music would help heal her brain, Gardot learned to hum, then to sing into a tape recorder, and eventually to write songs.^[10]

For several years, she traveled with a physiotherapist and carried a transcutaneous electrical nerve stimulator to reduce pain.^[3][9]

Given her oversensitivity to sound, she chose quieter music. On the treadmill, she listened to bossa nova by Stan Getz, specifically „The Girl from Ipanema„. Unable to sit comfortably at the piano, she learned to play guitar on her back.^[4] During her recovery, she wrote songs that became part of the self-produced EP Some Lessons: The Bedroom Sessions.^[11] Gardot was reluctant to record her songs at first, stating that they were too private for the public to hear, but relented and allowed her songs to be played on a Philadelphia radio station.^[4] ”

S-o fi gândit Melody la moarte în perioada aia neafastă din viața sa? Cel mai probabil că da. Dar la fel de sigură sunt că s-a gândit mult mai mult și în mod constant la ce trebuie, ce poate să facă pentru ca astfel să meargă mai departe.

Alegeți înțelept!