Partenerul de viață


Văd din ce în ce mai mulți oameni speriați de ideea de căsătorie sau – ceea ce mi se pare mai rău – care habar nu au de ce își doresc să li se „întâmple” chestia asta numită căsătorie.

Tot întâlnindu-mă cu ei, discutând cu ei, mai ales cu cei mai tineri mi-am dat seama că lor le este frică de ceea ce au văzut în jurul lor la părinți, bunici, părinții prietenilor sau vecinii despre a căror viață, în comunism dar și acum, în comunitățile mici, ei știu ce fel de viață duc. Și asta m-a făcut să mă gândesc la cauzele care au dus la o astfel de perspectivă asupra „instituției căsătoriei”. Am pus ghilimele pentru că nu-mi place deloc această sintagmă. 😀 Îmi dă impresia că reduce la ceva tehnic, această întâlnire între doi oameni. Și, dacă îi spun înstituție a căsătoriei o las doar la nivel de contract social ceea ce, incontestabil este dar, dar nu o putem reduce doar la atât.

*

O simplă și schematică întoarcere în timp ne poate arăta că, acum 100 de ani să zicem, mulți oameni se căsătoreau pentru că părinții decideau când și cu cine, pentru că trebuiau menținute sau create alianțe ceea ce, practic, semăna cu un troc din care ambele familii ieșeau în câștig. Evident că nu toți oamenii își începeau viețile așa, nici vorbă de asta dar, într-o proporție foarte mare, cuplurile se formau din considerente materiale. Și așa se „întâlneau” doi oameni, de aici începeau să-și trăiască viața și așa apăreau pe lume copiii.

Astfel încât, o proporție la fel de mare de copii, au văzut la părinții lor un anumit model de căsătorie care, dacă aveau noroc, se baza pe respect și pe împreună lucrare dar de unde, cel mai probabil, lipsea iubirea romantică. Era un parteneriat de viață în care oamenii aceia funcționau ca să ducă la bun sfârșit o viață în care „și-au făcut datoria” față de omenire pentru că au perpetuat specia și față de societate pentru că s-au menținut în niste standarde rezonabile de cinste, corectitudine și aport concret la bunul mers al urbei.

Mă rog, în multe alte cazuri, absența iubirii romantice era cea mai mică problemă pentru că acolo exista răceală între cei doi parteneri sau dispreț sau indiferența unuia față de celălalt sau, nu de puține ori, o vrajbă și o ură care ducea la violență.

Copiii acestei generații de adulți au trăit în comunism unde era sărăcie, erau lipsuri de toate felurile iar acești copii, adulți acum, care simțiseră în familiile lor absența iubirii manifeste au continuat să crească și să-și formeze o părere despre ce înseamnă să fii căsătorit. Acei copii care de cele mai multe ori auzeau această expresie absurdă „copiii se pupă doar în somn” au fost amprentați de ceea ce au văzut dar și de ceea ce au simțit în raport cu părinții și cu bunicii care contribuiau la creșterea lor.

Astfel, fiind lipsiți de un model de căsătorie bazat pe iubire și respect și-au continuat viețile de adulți încercând să construiască la rândul lor alte „cămine”, alte relații din care manifestarea iubirii ca practică zilnică lipsea sau își făcea apariția prea rar și sub cine știe ce formă care trebuia ghicită de către partenerii lor sau de către copii.

Cărau cu ei modele transgeneraționale care cu siguranță veneau în contradicție cu ceea ce simțeau, cu nevoile și dorințele ce se cereau satisfăcute la care, se adăugau imagini pe care începuseră să le vadă în filme sau să citească în cărți și care le arăta că putem să avem gesturi de tandrețe față de membrii familiei noastre și că putem să trăim o iubire satisfăcătoare în cuplu.

Generația mea de oameni aflați dincolo de jumătatea vieții, în decada de viață 50-60 de ani, au crescut prima parte a vieții în acea perioadă nefastă, plină de lipsuri, alături de părinți și bunici cărora le era influențată percepția asupra vieții de ororile trăite în cele două războaie mondiale și foametea ce le-a urmat. Așa încât, sub imperiul acestor considerente, manifestarea iubirii consta în faptul de a putea oferi 2 mese pe zi, în fiecare zi. Trist? Azi, poate că da. Atunci, cu siguranță reprezenta o reușită.

Greu de înțeles în zilele noastre pentru mulți dintre noi dar mulți copii ar fi „trebuit” să înțeleagă că sunt iubiți din simplul fapt că aveau ce să mănânce datorită efortului depus de părinți pentru a procura mâncare. Știu o poveste, a unei fete absolut minunate, care acum la 30 și ceva de ani, povestește terifiată de zilele în care foarte mică fiind, până să meargă la școală, stătea singură foarte mult timp pentru că părinții se ducea într-o altă localitatea apropiată de orașul lor, unde cultivau legume și fructe și creșteau animale ca astfel – în anii ăia nenorociți din comunism când nu găseai nimic – să poată să își asigure hrana cea de toate zilele. Care a fost prețul? Un copil crescut total în absența unor persoane lângă care să se simtă în siguranță și care acum, la vârstă adultă, este terifiată să rămână singură chiar dacă asta înseamnă să stea în relații total nepotrivite de viață sau de muncă.

La fel cum știu oameni care, atunci când erau copii, stăteau la cozi interminabile ca să poată cumpăra te miri ce.

Am fost generația care a supraviețuit și din când în când a trăit. Pentru că nici în anii ’90 lucrurile nu au stat mai bine. Și, ce cred că s-a întâmplat atunci, când s-a produs acea mare deschidere către orice: cultură, afaceri mici și mijlocii, sau „descurcatul” acela românesc care ocupau atenția și timpul multor adulți, a dus la o absență a părinților din viața copiilor și astfel și la o absență a manifestării iubirii și inclusiv la formarea unui model de căsnicie de unde lipseau în continuare aceste dovezi de iubire prin cuvinte sau fapte.

Așa că, mi se pare redundant acum, să ne gândim de ce mulți dintre noi se tem organic de-a dreptul de căsătorie sau habar nu au ce și-ar dori să obțină din acest parteneriat de viață.

Și așa ajung la ceea ce voiam să vă zic și anume că mi-ar plăcea să începem să reconsiderăm această comuniune dintre doi oameni care să iubesc.

Să începem să definim ce înseamnă să am un partener de viață și ce înseamnă pentru mine să fiu partenerul de viață al cuiva pe lumea asta. 😀

Ce mi-ar plăcea să trăiesc eu alături de un alt om ca astfel, la un moment dat, să pot să spun fără echivoc că îmi doresc ca acel om să fie parte din viața mea?

Cum sunt dispus să fiu eu, ce știu eu despre mine că pot să fiu, că pot să fac, că pot să ofer într-un parteneriat pentru ca astfel să știu că pot fi un partener bun?

*

Răspunsurile la aceste întrebări sper să vă ducă spre o viață pe care să o trăiți pe baza a ceea ce vă doriți să experimentați și să vă țină cât mai departe de niște modele de familie care nu au legătură cu vremurile pe care le trăim, cu oportunitățile ce ni se deschid sau, maii pe scurt, să vă ajute să vă formați propriul model de viață diferit de cel al bunicilor și părinților voștri.

Hai, că nu e greu, este doar nou. 😛

Desen găsit pe internet autorul fiind George Roșu. 😀

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.