Frânturi de viață, frânturi de întâlniri… amintiri a căror valoare sporește cu trecerea anilor. Sporește pentru că uitându-te în urmă îți dai seama că ce ai trăit atunci, ce ai simțit la un moment dat lângă acel om, s-a mai întâmplat de foarte puține ori. Sunt ca niște momente strălucitoare pe harta vieții tale care rup monotonia sau întunecimea ei aducând cu ele acea lumină venită din suflet. Din sufletul celui întâlnit care cu sinceritate și încredere și l-a deschis pe al lui tocmai pentru a lăsa să plece către tine și să te cuprindă lumina cea fără de care viața nu are sens. Lumina de la Dumnezeu.

*

Acum 18-20 de ani când nu aveam telefoane mobile comunicam prin intermediul telefoniei fixe. Suna telefonul şi, fără ca să ai habar cine e, răspundeai. Când suna dom’Panoza auzeai:

-Ăl bătrân la telefon! Şi râdea amuzat după care îţi zicea:

-Auzi tată, adu-mi şi mie te rog dosarul lui X din 807.

Îţi venea să zbori ca nu cumva să îl laşi să te aştepte. Făceai tot ce trebuia făcut, cât de bine erai în stare pentru că îţi doreai să nu îl superi. Nu din teamă de consecinţe sau pentru că ar fi ridicat vreodată tonul vocii la tine. Îl respectai cu veneraţia pe care i-o datorai felului cu care interrelaţiona cu tine. Aşa s-a întâmplat şi în ziua aceea. Am luat dosarul medical al pacientului X şi m-am prezentat la cabinetul lui dom’Panoza.

-Stai tată jos, că doar mă uit un pic pe radiografii să ştiu exact cum operez mâine şi după aia poţi să iei dosarul să-l duci înapoi. L-am aşteptat în tăcere să termine de studiat radiografiile şi cînd a terminat am luat dosarul să plec. La uşă m-a oprit cu o întrebare care a căzut peste mine ca un duş rece.

-Tată, dar cu tine ce e de eşti supărată? Adevarul este că în acea perioadă eram într-un zbucuium ce mie mi se părea că îl disimulez destul de bine şi că nu observase nimeni. Doar că barometrul emoţional al lui dom’Panoza era foarte fin şi înregistrase ceva perturbări. 😀

-Domnu”doctor… (m-am oprit pentru că nu ştiam cum să cuprind o multitudine de evenimente şi de trăiri în câteva propoziţii) dacă aş avea necaz pe cineva, dar să-l urăsc cu patimă nu aşa… l-aş blestema să fie singur.

S-a uitat cu drag la mine şi mi-a zis:

-Când te-o trăzni tată nici nu o să ştii  de unde a venit… O să vină tată, o să vină…

-Mulţumesc, domnule doctor!

-N-ai pentru ce tată!

-Ba da. Pentru simplul fapt că existaţi.

-Frumos spus. Du-te cu bine! Şi a ieşit după mine, a rămas în pragul cabinetului şi m-a petrecut cu privirea până am ajuns la capătul culoarului dorindu-şi parcă să mă mai însoţească o vreme cu privirea.

*

Am cunoscut ambele stări şi de solitudine şi de singurătate. Le-am cunoscut în etape diferite  ale vieţii mele. Am plâns, m-am pitit înfricoşată sub pătură, am ieşit în lume să văd fețe de oameni fericiţi, am cântat, am dansat, am visat, m-am iubit, am iubit şi m-am lăsat iubită. Pe toate le-am folosit ca remedii împotriva singurătăţii. Solitudinea, în cele din urmă, mi-a adus echilibru, mi-a adus cunoaştere de sine şi m-a făcut să mă accept aşa cum sunt. Cu bune şi cu rele. Pe cele bune – ea, cunoaşterea – m-a făcut să-mi doresc să le fac şi mai bune iar pe cele rele m-a determinat să le transform în unele bune.

O, nu! N-am devenit perfectă. În momentul în care a intervenit schimbarea şi cele rele au fost înlocuite de unele mai bune, din urma au venit alte părţi rele. De acolo din mine, din nişte străfunduri neştiute de mine. Dar cu fiecare latura mai puţin plăcută îmi vine mai uşor să mă accept. Şi sunt recunoscătoare pentru ceea ce sunt, pentru ceea ce am, pentru ce îmi doresc şi pentru ceea ce nu am primit.

Astfel am înţeles că nu se va termina niciodată, tot timpul voi avea ceva de îmbunătăţit pentru că asta înseamnă să creşti, să evoluezi, să te apgradezi, cum ar spune cei mai tineri.

Şi, adevărul este că, nici nu aş şti ce să fac în ziua în care nici o latură mai puţin plăcută din mine nu şi-ar mai ivi colţii. Poate că singurul efort pe care ar trebui să îl mai fac va fi acela de a nu regresa, de a nu mă mai întoarce în acele tenebre de suflet care întunecă minți. Poate că acela va fi momentul în care efortul va consta în a-mi imagina o viață trăită în perfectă armonie dar sincer vă spun că nu știu cum să-mi imaginez o astfel de viață. Pentru că în absența armoniei lumii în care trăiesc nu cred că ar fi posibil.

De aceea poate că am elanul ăsta de a întinde câte o mână de ajutor (chiar și prin textele astea care necesită ceva timp) pentru că mi-am dat seama că solitudinea dată de faptul că ești singur în armonia din tine nu poate reprezenta un obiectiv. Pentru că nu poți rămâne în izolarea din mintea și sufletul tău la nesfârșit iar aunci când decizi să faci pași către ceilalți oameni, dacă ei nu vor fi bine, dacă vibrația lor nu va fi în armonie cu a ta vei avea doar două lucruri de făcut: ori să te retragi la loc într-un soi de schizoidie, ori să accepți că prețul de a nu fi ajutat la echilibrul general se întoarce acum și îți perturbă propriul echilibru interior.

Așa că, dragii mei, cu cât mai repede vom deveni conștienți că nu putem să fim bine doar la nivel individual cu atât vom putea să găsim în noi resortul care să ne împingă spre a aduce bine și echilibrul pe lumea asta.

Fiecare atât cât putem, cât ne pricepem și cât suflet suntem dispuși să dăruim. Dar, să nu vă feriți să dăruiți din suflet pentru că a dărui cu toată inima, cu tot dragul este ca în povestioara cu lumânarea care nu pierde nimic din strălucire atunci când o altă lumânare se aprinde de la ea.

Lumânarea #acasă (cu parfum de foc în sobă, brad & fructe de pădure, cedru & mosc) pe care o puteți găsi pe www.cupcandle.ro, site-ul prietenilor mei care fac lucruri frumoase. Așa că, atunci când mi-am imaginat o lumânare gândul meu nu putea să fugă decât la ei. Care ei, sunt și ei mari dăruitori de suflet. Și ca ei mai știu și alți oameni și asta mă ajută să îmi păstrez speranța.