Nu poate măsura nimeni durerile. Cum nu poate măsura nici iubirile sau fericirile. Habar nu avem cu adevărat ce e în sufletul fiecăruia. Da, putem înțelege până la un punct de intensitate sau putem cuprinde cu mintea noastră cam cât de multe sunt în sufletul unui om dar fără să avem vreodată pretenția că am fi înțeles cu adevărat. Și, oricum, „punctul” sau „multul” pe care credem că îl aflăm la celălalt este raportat la amintirile pe care le avem despre întâmplările noastre din același registru și la capacitatea nostră de a înțelege ce se întâmplă cu omul din fața noastră, la abilitatea noastră de a ne lăsa sufletul să înțeleagă cât mai detaliat și intens ce simte alt om.

Doar că, așa cred eu că, în clipele acelea, poți să simți doar ce simte celălalt. Ești limitat doar la ceea ce văzul și auzul tău încearcă să îți descifreze din ceea ce se întâmplă cu celălalt om care încearcă, la rândul lui, să se facă înțeles. Și atunci, tu ajungi să nu îți mai folosești simțurile și capacitatea de înțelegere a mimicii, a frazelor ce se înlănțuie încearcând să dea sens unei întâmplări poate de mult uitate de toată lumea pentru că tu, cu totul, devii un organ de percepție al celuilalt prin intermediul căruia poveștile oamenilor capătă sens. Așa tu devii ureche și suflet care ascultă, mână care întinde șervețele sau pune apă în pahar, ochi care mângâie și aprobă și trăiește odată cu celălalt și din toate aceste trăiri și înregistrări și decodări de informații, la un moment dat, încep să se ți se împletească în suflet idei pe care gura ta le va rosti. Le va rosti cu speranța că ele vor crea un balsam menit să aline suferințe, să redea speranță, să găsească soluții care până mai ieri nu ereau.

De aceea nu cred că am putea și nu cred că am rezista și cu „ale lor” și cu „ale noastre”. Ar fi povara prea grea. Așa că, noi ăștia care ne-am încumetat să luăm rolul de vindecători, atunci când suntem în locurile unde îngrijim oameni, le lăsăm la o parte pe „ale noastre” și ne ocupăm „de ale altui om”. Că nu poți nici să înghesui în mintea și în sufletul ăla toate așa, în același timp. 😀

Poate că de aia, câteodată, ne trezim că am cam uitat să ieșim din rolul celor care se ocupă de „ale altora” și hălăduim cu gândul în povești care nu sunt ale noastre și ne gândim la soluții care nouă nu ne sunt de folos. Mă rog, nu se întâmplă în fiecare zi și, de obicei, nu ține mult și e bine că e așa pentru că e nevoie să ne întoarcem și noi la „ale noastre”, să căutăm soluții la problemele noastre și, în general, să ne trăim viața noastră. Atât cât mai rămâne din ea.

Să nu credeți că mă plâng. Nici vorbă. Textul acesta este doar o pledoarie pentru terapie. Este încă o poveste adevărată care să vă arate cum se întâmplă lucrurile între două minți care vor să caute mai binele. Și să știți că e mai binele ambelor personaje pentru că, dacă omului care a stat o oră în fața mea îi este bine atunci și mie îmi este bine. Din simplul motiv că, împărțind „mai puțin bunul” sau chiar răul atunci împărțim și starea de bine la fel cum împart doi copii o prăjitură, bucuroși de ceea ce au.

Practic, este un continuum: de la tine, prin mine, către tine.