Există o tehnică japoneză – kintsugi – cu ajutorul căreia se repară obiectele de ceramică sparte prin unirea bucăților cu metale prețioase amestecate cu ceva rășini. Dacă îi întrebi pe olari îți vor spune că văd obiectele reparate ca fiind cel puțin la fel de frumoase. Poate pentru că ei știu că neprevăzutul se întâmplă. Știu că schimbările au loc tot timpul. De altfel, ca noi toți cei care suntem conștienți că o dată poate să apară ceva ce va schimba cursul pe care îl credeam predictibil. O dată, din nebăgare de seamă, din vanitate sau din jocul hazardului (adică acele lucruri care nu mai depinde de noi) ceea ce credeam a fi indestructibil, de neatins se poate sparge în bucăți, încetează să mai fie așa cum îl știam.

Noi înșine, în urma unor evenimente, a unor cuvinte sau gesturi înfăptuite de alții sau chiar de noi, ajungem să ne provocăm crăpături, să ne trezim că bucăți de suflet cad și se prefac în alte bucăți mai mici. Așa ajungem să ne temem că nu vom mai fi niciodată întregi, că nu vom mai putea niciodată să punem laolaltă bucățile alea mici sfărâmate. Ne uităm la partea aia din noi care s-a prefăcut în cu totul altceva decât știam că ar trebui să fie și încă nu știm cum și dacă va mai fi posibil ca vreodată să fie cum a fost. Sau măcar să nu mai simțim că sunt toate dispersate, plecate de la locul lor și că din cauza asta mai nimic nu mai este posibil.

Ce nu știm atunci, în acele momente, este că într-un fel care de multe ori este nevăzut, neștiut, impalpabil și nemăsurabil așa cum doar gestul de iubire este, ceva se va întâmpla. Cineva va face ceva din care se va crea un material menit să țină la un loc bucățile de suflet. Orice ceva pe care un om îl poate face cu bunăvoință, compasiune, dăruire, bună-credință va avea darul de a se transforma în acest material care va avea proprietatea de a reconstrui ce la un moment dat s-a spart. La fel cum se întâmplă și cu această tehnică japoneză care pune la loc bucăți de porțelan, la fel și gesturile, cuvintele și acțiunile noastre au darul de a ajuta la refacerea unui suflet făcut bucăți.

De aceea nu am să încetez să vă îndemn să nu vă opriți niciodată din a face un gest de bunăvoință față de un alt om pentru că, atunci pe loc, în acel moment habar nu avem cum va contribui la plăsmuirea acelei paste menite să-i pună bucăți de suflet la loc. Așa cum probabil, dacă ne uităm fiecare la povestea lui de viață, putem să ne dăm seama că mulți oameni au făcut din gesturile, cuvintele și atitudinile lor substanța care ne-a ajutat să ne refacem sufletul atunci când poate nu ni se mai părea că este posibil.

*

Ceea ce ar trebui să știm noi toți, este că nimeni nu trece prin lumea asta fără nicio zgârietură. Nici un om nu este ferit cu totul de traume, de dureri fizice sau ale sufletului, nimeni nu trece prin viața asta fără să-i fi trecut prin minte că este înfrânt chiar și pentru o secundă.

Dar ce mai trebuie să înțelegem este că toate acestea nu fac pe nimeni mai puțin valoros. Crăpăturile fac parte din trecutul nostru și vor fi tot timpul cu noi. Pe unii ne-a făcut mai buni, pe alții mai puternici, ne-au făcut să fim alți oameni noi, diferiți de ceea ce știam despre noi că ar fi posibil. Tot ceea ce contează este să avem permanent în minte că ceea ce ne-a pus laolaltă bucățile noastre de suflet a fost iubirea regăsită în gesturi și cuvinte spuse de alți oameni. Așa că tot ce mai avem de făcut acum este ca la rândul nostru să contribuim și noi prin cuvântul, gestul și atitudinea noastră la refacerea altui suflet despre care aflăm că i s-au întâmplat lucruri rele care l-au spart în bucăți mici. Trebuie să căutăm acolo în sufletul ăla care acum e întreg și să făurim gestul ori atitudinea, să căutăm cuvântul care să poată contribui la punerea laolaltă a acelor bucăți mici.

Practic, nu facem altceva decât să redăm încredrea acelui om în umanitate dar și în el însuși și în forța asta extraordinară ce ne-a fost lăsată și care, după mine, este cel mai minunat dar: i u b i r e a.