Unii dintre noi nu își doresc să fie cei mai buni pentru ei înșiși ci, își doresc să fie percepuți de către ceilalți ca fiind cei mai buni. [Nu seamănă a mistificare?]

Unii dintre noi, oamenii, nu suntem dispuși să facem eforturi să fim cu adevărat fericiți dar facem eforturi infinit mai mari să părem fericiți în ochii celorlalți. [Trist, nu-i așa?]

Unii oameni nu știu să îi facă pe cei din jurul lor fericiți dar le cer ca, atunci când ies în lume, să pară fericiți pentru ca lumea să creadă că alături de ei oamenii pot fi fericiți. [Aberant, nu?]

Unii oameni nu vor să învețe să fie fericiți pentru că ei nu cred despre ei că ar merita. [Trist și asta, nu?]

Unii oameni nu știu să îi facă fericiți pe alți oameni pentru că le e frică să se apropie de aceștia suficient de mult încât să îi înțeleagă. Le e teamă de ceva ce nu există, pentru că, logic, nu?, ceea ce nu am înțeles despre ceilalți nu există. [Sinuos drumul ăsta de la un suflet la altul.]

Unii oameni vor să fie fericiți dar nu s-au gândit niciodată ce anume i-ar face fericiți. [Ce pierdere de timp!]

Alți oameni ar vrea să îi facă pe ceilalți fericiți dar întâi ar trebui să fie conștienți de propria valoare, de propria capacitate de a aduce acest sentiment în viața celorlalți. Adică, tot ce ar avea nevoie e să se uite la felul în care este privit de către ceilalți și să înceapă să se vadă prin ochii lor. [Hai, că până la urmă găsim și soluții. Trebuie doar să ne dorim suficient de mult.]

*

Alți oameni învață să fie fericiți, să îi facă și pe alții fericiți, ei știu că pot și își dau voie să fie așa iar asta se întâmplă pentru că s-au oprit din fuga nebună, și-au ascultat sufletul, și-au dat răgaz să îl asculte și pe al celuilalt și astfel au putut să pășească împreună pe un alt drum. Un drum diferit de cel care ar fi fost posibil dacă ar fi continuat să fugă de propria conștiința, de propriile nevoi și dorințe, de oamenii importanți din viața lor.

Eu cred că fericirea se învață. Se învață alături de oameni și din interacțiunea cu ei. Se învață ca un alfabet al iubirii care cuprinde gestul de bunătate, compasiunea, dorința de a fi de folos celuilalt, până într-acolo încât să ajungem ca primul gând care se formează înainte de a deschide gura sau a face un gest să fie: „Să nu fac rău.”. Ca după aceea, după ce ne vom fi antrenat mintea să-i urmeze sufletului, abia atunci vom ști că primul gând va fi:

„Ce stă în puterea mea să fac azi pentru ca lumea asta să fie un pic mai bună?”

Și, după ce sufletul meu îmi va dicta unde să-mi îndrept pașii, ce să spun și care e gestul cel mai bun de făcut, cred că atunci e momentul în care pot să mă declar fericit. Așa, preț de o clipă sau două. Pentru că atât ține starea aia. Câteva clipe. În rest, bine ar fi să căutăm să fim echilibrați, să trăim în armonie cu noi și cu ceilalți.

Nu credeți că e posibil?

Sau vi se pare prea greu?

Păi, ați încercat?

Ați încercat să vă opriți din a vă mai gândi la lucruri care nu s-au întâmplat? Sau, v-ați spus o dată, măcar o singură dată: „Oprește-te din a te mai certa cu un om care nu se află în fața ta.”? V-ați oprit măcar o singură dată să vă gândiți: „Măh, eu am înțeles ce îmi cere omul ăsta dar eu nu vreau să fac asta; sau nu mai am putere ori chef să fac.” V-ați oprit să vă gândiți măcar o clipă la voi? Să vă lăsați sufletul să vorbească și să vă dicteze cuvintele și gesturile ori pașii pe care urmează să-i faceți.

În momentul în care veți face acest simplu gest de a vă opri din rutină și să începeți să vă gândiți și la alte variante să știți că v-ați așezat pe un drum al schimbării.

Cât timp vă va lua până când va deveni un mod de viață? Depinde doar de voi, de cât de des veți continua să o faceți în fiecare zi, de fiecare dată când va fi nevoie. E ca un mușchi care se va dezvolta pe măsura ce va fi solicitat. Putem să îl numim generic mușchiul iubirii de sine. 😀

Asta că tot mă întrebați cum să faceți să vă dezvoltați acest sentiment al iubirii de sine. Fix așa.

Spor la treabă!