Ni se spune, vorbim între noi, este un subiect amplu de discuție cum că iubirea, relațiile de iubire, de prietenie, apropierea asta de alți oameni ne vulnerabilizează. Adică, această apropiere de alți oameni, la un moment dat, ne poate determina să fim așa cum suntem noi, așa cum simțim că putem și vrem să fim. Fără măști care să ne vândă bine, fără false pudori, fără „bunica, mi-a zis să fiu nuștiucum…”

Dacă toate astea sunt adevărate, întrebarea mea este: 

Iubirea ne vulnerabilizează sau este cea care ne ajuta să renunțăm la cutumele preluate automat, la modelele care ne-au fost impuse ori credințele care ne împiedică să trăim o fericire intim dorită dar neexprimată?

Și, dacă este așa, atunci mai este corect să considerăm că iubirea ne face vulnerabili?

De când am „decretat” că a fi autentic este egal cu a fi vulnerabil? Și dacă lucrurile stau așa, asta înseamnă că în restul timpului mă preschimb în funcție de omul căruia vreau să „mă vând” ca un cameleon al sentimentelor și trăirilor, uitând de mine?

Dar dacă nu sunt eu, atunci cine sunt?

Mai am timp să aflu cine sunt eu dacă sunt preocupat tot timpul să schimb măști care să se potrivească unui om și altui om și următorului om?

E ca în textul lui Marin Sorescu în care un om venise din America cu un ceas și nu prea înțelesese el cum e cu fusul orar și, de fiecare data când trecea pe lângă o femeie care ieșise să toarcă la poarta el zicea: „Ia stai să îmi potrivesc eu ceasul că, i-a uite-te mă băiatule, trecui în alt fus…”.

Asa și noi, ne întâlnim cu un om și primul gând este: cum să fiu eu ca acest om să mă placă și să mă accepte?

În loc să fiu atent(ă) la cum e omul ăla, la cum mă face să mă simt pentru ca astfel să pot decide dacă mă bucură întâlnirea cu el, eu uit de mine și mă ajustez ca să pot să-i fiu pe plac. După care, la un moment dat, dau de mine ăla care s-a tot ajustat și nu știu de ce nu mă înțeleg, nu știu de ce nu pot răspunde la întrebarea „Care sunt lucrurile fără de care viața ta nu este frumoasă?” și, de cele mai multe ori, fug de mine și iar mă întâlnesc cu oameni pe care încerc să mă pliez.

Și obosesc și de multe ori mă pierd în ajustări și toate astea mă întristeză. Și unii oameni îi spun depresie când – de cele mai multe ori – este o rătăcire de mine. E ca și cum aș fugi printr-o pădure de oameni și nu m-aș mai găsi pe mine, nevoile, dorințele și năzuințele mele. Și rătăcesc prin pădurea de oameni și de uscături cu speranța că m-oi găsi și pe mine dar n-o să se întâmple până ce n-am să mă opresc și n-am să încep să mă reconstruiesc eu, pe mine, așa cum eram înainte de a decide că trebuie să fiu pe placul tuturor.

*

Câte schimbări să facem și câte măști și „straie emoționale” să schimbăm, în spatele câtor ziduri să stăm de teama că cineva, la un moment dat, ne-ar putea afla fix așa cum suntem? 

Și uite așa se ițește o altă întrebare:

Dacă eu am trecut din spatele unei măști în spatele altei măști în funcție de oamenii întâlniți de unde știu cum sunt eu, de fapt?

Și dacă nu știu, de ce anume mă tem că or să afle alții când eu habar nu am ce urmează să afle? 

Asta mă face să mă gândesc că teama de vulnerabilitate este cu atât mai nejustificata și că, practic, ar trebui să fim recunoscători fiecărei iubiri pe care am trăit-o și care ne-a creat cadrul în care am putut să fim autentici. Pentru că astfel m-am putut afla pe mine, am putut să aflu care sunt lucrurile care îmi plac și fără de care viața mea nu este frumoasă. Am căpătat această congruență între ceea ce sunt, ceea ce îmi doresc sa fiu și ceea ce alții văd și înțeleg despre mine. 

*

Eu nu cred ca iubirea ne vulnerabilizează. Iubirea, oamenii care ne fac să ne simțim iubiți ne ajuta să ne aflăm pe noi. Prin relația cu ceilalți ne putem găsi cel mai scurt drum către eul autentic.

Eul care nu are nevoie să se vândă bine pentru că s-a împăcat cu el așa cum e, cu bune și cu rele, a înțeles astfel că orice alt eu întâlnit este făcut tot din „bune și rele” și, din aceste simple motive, nu are de ce să-l judece ci, tot ce are de făcut, este să îl primească în viața lui dacă este potrivit sau, dimpotrivă, să nu îl primească dacă timpul petrecut împreună nu aduce plus valoare vieții sale. Și să faci asta fără ranchiună, fără judecată și fără resentimente.

Pentru că, realitatea este că nu rezonăm cu oricine și nu este nimic rău în asta. Totul e să ne dăm seama și să fim suficient de cinstiți cu noi și cu ceilalți, să ne îndepărtăm măștile, să fugim de minciună și PR ieftin.

Concret: să ne îndepărtăm de orice ne ține departe de omul autentic care am aflat că putem fi, cândva, atunci când ne-am lăsat iubiți de alt om și când ne-am dat voie să iubim un alt om până într-acolo încât să ne simțim confortabil în vulnerablitatea noastră.

Eu cred că atunci când aflăm iubirea, ne aflăm pe noi, cei autentici. E drept că suntem cam dezgoliți, raw cum ar spune veganii 😀 și mai cred că tot ce avem de făcut, atunci în primele momente, este să nu fugim. Să facem efortul de a ne înțepeni în cadrul ăla așa cum suntem, dezgoliți, să ne uităm la noi ca să putem înțelege cine e imperfectul ăla care s-a îndrăgostit de un alt imperfect și care doar așa din întâlnirea aia, s-au lăsat să devină perfecți unul pentru celălalt. Și să înțeleagă că nu sunt vulnerabili. Sunt doar ei în toată splendoarea complexității unui om.