Amintirea unor întâlniri


De ceva vreme mă întâlnesc absolut întâmplător pe stradă cu un om pe care nu l-am mai văzut de prin ’93-’95 de pe vremea când făceam școala de asistente medicale și eram în practică la camera de gardă a spitalului Sf. Ioan. El nu mă mai recunoaște și nu cred că e din cauza măștii ci, cred că întâlnirea cu el, felul în care el s-a purtat atunci mi-a amprentat amintirile acelor ani. El este medic, e chirurg ortoped și întâmplarea aia a avut loc într-o zi toridă de vară. Înclin să cred că era prin ’93.

Eram în camera de gardă care era comună pentru ortopedie și chirurgie toraco-vasculară iar alături, următoarea ușă, practic perete în perete, era camera de gardă chirurgie generală și urologie. Eu eram un fel de omul bun la toate care încearcă să învețe cât mai multe, într-un timp cât mai scurt așa că pendulam între cele două încăperi care adăposteau 4 camere de gardă. Aveai ce să înveți mai ales că am avut parte de medici și asistente dornici să te învețe și care și aveau ce să te învețe. De la anatomie, tehnică medicală, felul de a gândi un caz sau cum să te porți cu un om ca să se mai relaxeze și astfel să poți să obții informații care să scurteze timpul. Timpul, acest aspect al vieții de care tragem tot timpul (haha!!) și îl vrem să ne fie un bun aliat.

În ziua aceea de care mi-am adus aminte atunci când l-am revăzut pe doctorul S. pe stradă, eram în camera de gardă cu unul dintre asistenții foarte mișto de la ortopedie despre care trebuie să vă spun o povestioară care e ca un banc. Acestui asistent care de fiecare dată când avea ocazia vorbea foarte mișto de soția și cei doi băieți ai lui, i-a venit într-o zi o pacientă căreia trebuia să îi fie scos gipsul de la un picior. Se apucă A. să taie gipsul cu foarfeca aia specială, se chinuie de îi ies ochii, înjură printre dinți pe ăla care l-a pus, ca la sfârșit doamna respectivă, timidă și cu un râs pe care abia putea să îl rețină îi spune: „Să știți că tot dumneavostră mi-ați pus gipsul…” . A râs A. atunci rău de tot și a mai râs de fiecare dată când a mai povestit cum s-a înjurat el pe el că își făcuse munca bine.

Ei, acest asistent era „de zi” atunci, în ziua aia, adică lucra de la 7 dimineața până la 7 seara. Îmi aduc aminte că nu prea era treabă, nu se prezentase nimeni la camera de gardă, până la un moment în care am auzit o salvare venind în trombă și cu alarma urlând, a oprit pe rampă, au dat targa jos și tot val-vârtej au intrat în camera de gardă. Era un accident de muncă, îmi aduc aminte perfect toate detaliile: bărbat, 37 de ani, macaragiu, politraumatism toracic cu volet costal pe stânga și fractură deschisă de femur cu interesarea venei și arterei femurale, aflat în șoc hipovolemic. Scăpase piesa din cârligul macaralei și îl lovise din plin. Am aflat asta pentru că era încă conștient și a putut să ne spună.

A fost anunțat telefonic medicul de gardă care s-a dus la sala de operații să îl aștepte direct acolo astfel că a fost posibil să îl intubeze imediat și să înceapă operația în câteva minute. Fiind totul foarte precipitat, A. neputând să plece din camera de gardă și pentru că atunci, în clipele alea, nu erau doi brancardieri acolo, am plecat eu spre blocul operator. Cu minimele mele cunoștințe de medicină înțelsesem că situația era îngrozitor de grea așa că nu am mai avut timp să mă gândesc la toată nenorocirea aia ci m-am gândit că trebuie să ajung ultra rapid cu el la sală. Să ajung cu el repede la oamenii care pot să îl salveze.

L-au intubat imediat, au decis că primul lucru care trebuie făcut este să îi fixeze osul ca astfel să poată să îi repare vena și artera femurală care fuseseră afectate de osul care ieșise pe partea cealaltă, pentru că, dacă nu avea un „suport” bun cum este un os întreg nu aveau cum să îi coasă vena și artera. Așa că, doctorul S., pe care nu îl văzusem până atunci, s-a apucat să facă o operație relativ banală pe care a făcut-o într-un timp foarte, foarte scurt față de cum se întâmplă de obicei, i-a pus tija ender și s-a apucat să coasă mușchi și piele tot foarte, foarte repede numai că, la momentul ăla, anestezistul i-a zis să se grăbească pentru că îl pierde. Și îmi aduc aminte de parcă n-ar fi trecut aproape 30 de ani, că docotorul S. (cu care acum mă întâlnesc întâmplător prin Amzei și Cișmigiu) s-a așezat în genunchi ca să poată să fie la nivelul plăgii și a continuat să coasă „la piele” repede, repede, repede…

Docotrul I., care era șeful secției toraco-vasculare, care era atunci un om trecut de 60 de ani, era deja acolo așteptând să termine doctorul S. ca astfel să poată să încerce el să îi coasă vena și artera, numai că bolnavul a intrat în stop cardio-respirator și s-au decis să îi facă masaj cardiac intern. Adică i-au depărtat coastele, au decomprimat plămânii și s-a văzut cordul. Eu eram acolo pentru că nimeni nu mă mai băgase în seamă, doar o asistentă mi-a dat cască și mască și mi-a zis să stau cuminte într-un colț ceea ce am și făcut și așa am avut șansa să văd ceea ce puțini dintre noi văd într-o carieră. Acum, înțelegeți că se numește șansă pentru că nu știi niciodată când o să mai fie nevoie să faci sau să ajuți la o astfel de manevră și e bine să mai fi văzut măcar o dată. Slavă Domnului că nu a mai fost niciodată nevoie să îmi aduc aminte în secunda doi ce se face ca să poți să ajungi să ții în mâna ta inima altui om.

Doctorul I. a făcut trei mișcări cu totul, atât de precise a fost în mișcările sale: a tăiat pielea, a băgat depărtătorul de coaste și a început să maseze direct, cu mâna lui, inima bolnavului. Moment în care ne-a anunțat: „Cordul e gol…”. Asta însemna că nu mai era sânge în el, inima aia tânără și sănătoasă ar mai fi bătut dar nu mai avea ce să pompeze pentru că se scursese sângele din ele că d-aia atunci când venise era în șoc hipovolemic, adică avea prea puțin sânge în sistemul circulator.

S-au oprit toți, nu știu dacă a fost ca în filmele americane să se declare ora decesului dar știu că au rămas un pic nemișcați, uitându-se unul la celălalt și îmi aduc aminte că s-a auzit glasul unei infirmiere care a zis că soția este pe culoarul de la intrarea în blocul operator și că tot întreabă de el.

-Are doi copii, a zis anestezista. Mi-a zis înainte să îl intubez.

-…

-Mă duc eu să vorbesc cu ea, a zis doctorul I.

-Merg și eu domnu’ doctor da’ mai lăsați-mă un pic…, a zis doctorul S.

-Te astept la vestiar.

L-am văzut atunci pe doctorul S. cum se întoarce să se uite dincolo de geamul care separa cele două lumi și dincolo de care viața își continua cursul ei, unde oameni intrau și ieșeau pe poarta spitalului, fiecare cu problema sau bucuria ori speranța lui; salvările continuau să aducă oameni bolnavi sau să îi ia să îi ducă la casele lor sau la alte spitale unde să își găsească sănătatea. Iar într-un colț, în lateralul porții spitalului, așa cum era „moda” la începutul anilor ’90, era un om cu o măsuță pe care avea ceva dulciuri, sticle de coca-cola și fanta și cine mai știe ce mărunțișuri. Îmi aduc aminte că, după ce a măturat cu privirea toată forfota acelei dimineți care se derula la poarta spitalului, doctorul S. a zis:

-Uite, măh, ce bine e de el. (De vânzătorul acela). Mai bine îmi iau o tarabă, vând și eu ace, brice și carice și sunt fericit…

Îl pusese în genunchi moartea acelui om, pierderea aia pe care nu a putut să o deturneze indiferent cât de repede, de eficient, de… nu putuse. Așa simțea el. Așa probabil s-au simțit mulți dintre ei. Habar nu avem noi. Dacă nu suntem martorii direcți și dacă ei nu aleg să exprime cu cuvinte, adevărul este că, habar nu avem ce-o fi în sufletul lor. Ce vedem, de cele mai multe ori, este felul în care reușesc să treacă peste: mai cu un whiskey, cu tutun sau relații pasagere în care toată tensiunea aia este eliminată printr-un orgasm avut pe furate sau, ei și cu Dumnezeu știu cum pot să facă față acestor tensiuni care sunt aproape zilnice. Sau, că iar îmi aduc aminte cum spune Costică Zamfir (da, el e prietenul meu și pot să îi spun numele că, și dacă se supără, îl împac eu cumva 🙂 ): „Cu fiecare care moare, mai moare ceva din tine…”

*

L-am mai văzut pe docotorul S. în anii următori, până când a plecat din țară și, în naivitatea mea de atunci, m-am mirat că poate să meargă mai departe, să funcționeze, să aibă grijă de alți pacienți. Mi se păruse atunci, când amândoi ne uitasem pe fereastra blocului operator, că era ferm convins când spune că s-ar face „tarabagiu” încât asta m-a făcut să mă mir când l-am văzut că el continuă să fie medic. Mult mai târziu am învățat să nu mai iau de bun ce spun oamenii când sunt puși în genunchi de viață. Dar am rămas la fel de fascinată de felul în care îi vezi pe mulți cum se ridică și continuă să fie. Nu la fel (pentru că nicio întâmplare nu ne lasă să mai fim la fel) dar continuă să fie, să umble, să vorbească, să se iubească sau să se deteste cu alți oameni, pe scurt, continuă să facă ce știu ei cel mai bine nu de parcă nu s-ar fi întâmplat ci, pentru că au găsit în ei și în ceilalți, puterea de a se ridica din genunchi.

*

Ieri l-am văzut de două ori pe doctorul S., pe stradă și seara prin Cișmigiu, l-am căutat și pe facebook și am văzut că are 69 de ani și m-am gândit că se ține bine. 😀 Prima dată când mă întâlnesc cu el cred că am să îl opresc și am să-i povestesc cum m-a făcut să înțeleg încă de atunci, de la început, cât de mare, de grea și de epuizantă este munca asta din spital. Și cum fără să aibă habar mi-a arătat, nu mi-a spus, că viața este făcută (și) din ridicările din genunchi și ceea ce ne definește este felul în care ne-am ridicat de fiecare dată.

*

De ce vă spun toate acestea care unora dintre voi vi se pot părea sinistre? Pentru că mai devreme sau mai târziu va trebui să ne ridicăm din genunchi, să ne dăm o mână de ajutor unii celorlalți și, cu cât va fi mai repede, cu atât va fi mai bine.

Să auzim de bine!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.