De 3 ori am plâns de bucurie


– Care ziceai că vrei să fie titlul cărții?, mă întreabă Marian.

E vară, seara, trecut de ora 9. Sunt pe terasa Linea-Closer To The Moon cu Marian, cu minunatul meu prieten cu care râd copios de fiecare dată când ne vedem. Cu Marian alături de care nu mi-e teamă să fie eu în cele mai ciudate ipostaze și lângă care știu că pot să nu știu tot, că pot să nu pot tot; Marian, minunea mea de prieten care, ca și mine, e iremediabil atras de bărbați, așa încât e foarte comod atunci când mergem pe stradă să-i comentăm pe toți bărbații ce ne ies în cale. 😀 Dar cel mai extraordinar lucru este că râdem câteodată până ne dau lacrimile de toate și de nimic dar mai ales de noi înșine iar asta se întâmplă și acum după apropae 3 ani de când a plecat în Canada și nu ne vedem decât online.

Așa era și în seara aia, râdeam și beam o bere și ne bucuram de adierea ușoară a vântului. El tocmai ce terminase de corectat un text pe care îl scrisesem eu de ceva timp și pentru care îl rugase sa facă un „cap limpede” pentru a evita să mă fac de mândră minune că am pus virgule aiurea sau că topica frazelor nu a fost bună. Textul respectiv însuma experiența acumulată în cei 12 ani în care am muncit într-un spital de urgență, într-o clinica de chirurgia coloanei vertebrale.

Ghid practic de consiliere psihologică la patul bolnavului, îi răspund.

– E prea lung.

– Păi… ăsta e, nu am cum să-i spun altfel.

– Nu merge, măh, iubita. Nu ai cum să pui un titlu atât de lung la o carte. Nu se va vinde.

– Măi, Marian dar nu e roman, nu am cum să-i spun altfel.

Am mai luat o gură de bere, am mai tăcut că așa facem când nu suntem de acord cu celălalt, luăm o pauză că de ce să te și cerți din toate prostiile? 😀 Cerul era înstelat, se vedea și un colț de lună, aproape că mi-era liniște în minte și în suflet cum nu-mi mai fusese de mult și ce întregea toată acestă clipă era că îmi și dădeam seama că mi-e bine.

-Ia, mai povestește-mi o dată ce-ai vrut tu să spui cu cartea asta? Ce vrei tu să înțeleagă oamenii din ea?

-Vreau să înțeleagă colegii mei psihologi dar și medicii și asistentele că mai avem niște instrumente de care ne putem folosi pentru ca bolnavii cu care ne întâlnim în spitale să poată să facă față evenimentului de viață mai ușor. Pentru că internarea în spital reprezintă un eveniment de viață pentru orice om, îl amprentează și determină modificări în felul în care percepe și în care reacționează la ceea ce se întâmplă. Iar noi putem să le influențăm felul în care se raportează la acest eveniment de viață care este internarea într-un spital.

-Așa… Aha! Adică voi psihologii dar și ceilalți oameni vă puteți folosi de cuvinte ca să le faceți experiența mai ușoară, vrei să spui?

-Da.

-Aha… Și am ai luat o gură de bere.

-Auzi? Știi cum o să se cheme cartea ta? VOCEA DE LA CĂPĂTÂI. Da, asta e.

-…

L-am iubit și admirat mai ales pentru mintea lui inventivă și până atunci dar în clipa aia de-i știam locul unde e sufletul fix acolo îl pupam. Pentru liniștea aia care se așternuse peste mintea mea care nu mai avea nevoie să mai scormonească după titlu.

-Chèri-ul meu minunat!! Haha, da ăsta e!

Și, da, așa a fost atunci într-o seară pe terasă la Linea, nu cu șampanie ci cu bere. Și cu bucurie. Și hăhăială și multă liniște.

*

Ca orice începător nu eram sigură de calitatea conținutului așa că, atuci când am știut că e gata am rugat-o pe Simona Marica, profa de psihologie, să îl citească și să-mi spună părerea ei. Știam că sinceritatea francă dar bine intenționată ce o caracterizează mă va ajuta să înțeleg valoarea acestui text. Așa că i l-am dat și am așteptat cu mari emoții răspunsul ei. Se întâmpla fix acum 4 ani, în decembrie 2016. Iar raspunsul a fost așa:

„Dragă Ligia, ți-am citit textul cu mare atenție și interes, ai lucruri importante de spus și ar fi bine ca această carte să apară.”

Atunci am plâns prima dată de bucurie legat de această carte.

*

La Editura Lumen am ajuns pentru că Andreea Tincea, care este în contact cu activitatea editurilor din România, a văzut că au inițiat un concurs prin care își doreau să dea o mână de ajutor autorilor de carte științifică. Am aflat despre asta cu o zi înainte ca această campanie să se termine. Trecuseră 3 ani de la mesajul Simonei timp în care primisem refuzuri de la Polirom și de la Curtea Veche. Timpul scurt pe care îl mai aveam la dispoziție să mai trec o dată peste text m-a ajutat să nu-mi bag în seamă emoțiile. Așa că am revizuit textul încă o dată, am conceput un mail prin care totuși spuneam că nu este o carte științifică, nu are la bază cercetări dar că este o carte care se bazează pe experiența mea de psiholog într-un spital de urgență. Am trimis acest mail cu 2 ore înainte de a se încheia termenul limită de trimitere a lucrărilor.

La sfârșit de octombrie anul trecut am primit răspunsul de la editură care era așa:

„Stimata Doamna Moise, 
Referentii editurii LUMEN au evaluat prezentarea trimisa de Dvs. Asa cum mentionati si Dvs. lucrarea nu are un caracter stiintific, iar prezentul call a fost destinat publicarii de carte stiintifica. Cu toate acestea, lucrarea poate avea o valoare intrinseca pentru clinicienii din domeniul medical, mai ales pentru psihologii clinicieni, dar mai ales pentru asistentele medicale care lucreaza la capul bolnavului. In aceste conditii putem publica volumul in mod gratuit (…)”

Ce ziceți voi că am făcut? Evident că am plâns de bucurie. Aia a fost a doua oară.

Iar momentul în care am văzut acum 2 zile cartea pe site-ul editurii și am primit mesaj de la ei cum că a plecat spre mine un colet cu cărțile ce îmi revin din drepturi de autor, evident că iar am plâns. Tot de bucurie.

Și cea mai mare bucurie a fost că în seara aia de miercuri, ploioasă și urâtă, i-am sunat pe ai mei să mă laud și eu și să închin un pahar de vin cu ei chiar dacă fiecare era la el acasă. „Dar, măcar să nu beau singură…” :D. Am râs, ne-am hăhăit, s-au bucurat pentru mine. Și… nu a trecut juma de oră că mă trezesc că mă sună fi-miu și-mi zice:

– Ce faci?

– Ce să fac… pe aici, prin casă.

– Ia ieși la ușă…

Veniseră o fugă, el și Lorena, să ne îmbrățișăm, să ne bucurăm și să… nu fiu singură într-o așa mare bucurie. Asta m-a copleșit într-atât încât nici să plâng nu am mai putut. Am putut doar să mă bucur, să îmi umplu sufletul de recunoștință. Mă rog, și să beau un pahar cu vin.

Acum, nu-mi mai doresc altceva decât să fie de folos la cât mai mulți oameni.

https://edituralumen.ro/librarie-editura-stiintifica/vocea-de-la-capatai-ghid-practic-de-consiliere-psihologica-la-patul-bolnavului-ligia-moise-2/


Un gând despre “De 3 ori am plâns de bucurie

Lasă un răspuns la Marian Enache Anulează răspunsul

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.