Constantinos din Corfu

Constantinos este un grec de 52 de ani care are o mică taverna în satul Moraitika din sudul insulei Corfu.

Este căsătorit și are 3 baieti de 27, 22 si 15 ani. Mama lui are 72 de ani.

„- Acum e mai mult ca o soră mai mare. Mai ales de când a murit tata în urmă cu aproape 3 ani… Ne certăm, plec prin sat dar după o oră mă întorc că nu pot să stau supărat pe ea”, mi-a povestit zâmbind cald așa cum face orice om atunci când o amintire blândă, frumoasă îi inundă mintea.

Am stat de vorba preț de o cafea, timp în care am discutat despre politică, ne-am povestit viețile de părinți cu copii adulți, despre impactul euro asupra economiei sau despre serviciul militar obligatoriu din Grecia.

Știu că în tot acest timp în care am vorbit ne-am privit în ochi unul pe celălalt și abia acum, când scriu, îmi dau seama că așa ne-am atins, privindu-ne. Ne-am apropiat, m-a făcut să mă simt bine în această intimitate doar privindu-ne. Și tot acum, în această rememorare scurtă, realizez că a fost ca o recunoaștere a unui alt suflet la care sufletul meu a vibrat.

Când m-am ridicat să plec îmbrățișarea a venit atât de natural încât nu aveai cum să o eviți. Doar că a fost atât de caldă și de conținătoare, de bunvenit și de larevedere și de rămâicubine năucitor și totodată atât de purificator și de liniștitor. De aceea, nici lacrimile care au început să-mi curgă în următoarea secundă de când m-am desprins din brațele lui, nu am știut cum să le spun că sunt, de bucurie sau de tristețe sau de bine sau… ori fi fost toate și eu habar nu aveam.

Am coborât dealul de la taverna lui până la resort-ul unde eram cazată dar nu m-am oprit până ce n-am ajuns la mare pe care am lăsat-o să-mi audă toate gândurile de a căror vechime habar nu aveam. Am luat cu mine doar amintirea unei întâlniri minunate menite să-mi mângâie sufletul și, cine știe, poate să mai așeze ce mai e de așezat în ceea ce alții, mai luminați ca mine, numesc karma.

In ultima vreme tot am parte de întâlniri cu oameni, cu acea parte din ei pe baza căreia le spunem OM, care poate să fie îngăduitor, care are răbdare și arată interes față de ceea ce ai tu de spus, de împărtășit, care te ia așa cum ești și nu încearcă să te „apgradeze”.

Cred că întâlnirile astea sunt cele în care lăsăm partea bună din noi să se arate celuilalt care, nu are cum să vină în întâmpinarea gestului tău decât cu partea lui cea bună. Fără să judecăm, fără să etichetăm și fără să avem așteptări. Doar să trăim clipa prezentă.

Nu e greu. Pentru mulți dintre noi este doar un exercițiu nou. Iar pentru cei de-o vârstă apropiată de a mea este cu atât mai valoros pentru că orice lucru nou învățat ține Alzheimer-ul departe.