Ce mare diferență între a îți fi dor de cineva și a-ți dori să fii cu cineva. Ce mare diferență, ce stări cu totul diferite între abandon, singurătate și solitudine. Ultima se datorează regăsirii de sine și împăcării atât cu abandonul dar și cu lungile perioade de singurătate în care (cel mai probabil) îți era dor de cineva. [Bine, mai există și forma cea mai păguboasă a singurătății, trăită în doi, dar ăla e subiect greu ce merită textul lui.]

De aceea, solitudinea mi se pare a fi starea premergătoare aflării unui suflet cu care sufletul tău să rezoneze și cu care să poți trăi în liniștea și curățenia pe care ai dobândit-o în momentele în care ai stat cu tine. În acele momente în care atenția ți-a fost îndreptată către tot ceea ce însemnai tu atunci cu bune și cu rele. La început mai ales cu cele rele căci, doar fiind atent și decelându-le poți să renunți la ce nu este bun. Doar așa ai posibilitatea să mai dregi din ele și din efectele negative pe care le-a avut asupra parcursului tău în viață.

Pe fondul acela de bine, după ce multe se vor fi rezolvat, cred că poți să evoluezi și să-ți fie liniște ca astfel să (mai) ai curaj să primești un alt om în viața ta.

Și, uite așa, de la solitudine ajungem la solidaritate și împreună-lucrare pentru ca fiecare dintre noi să putem să ne împlinim adevărata menire pe care fiecare dintre noi o are. Să poți să ajungi la această cunoaștere de sine pentru ca astfel, să poți să potențezi prin simpla prezență, forța și credința de care un alt om are nevoie pentru a-și înmulți talantul.

Și, uite așa, toată munca ta în a te curăța și a te desăvârși, rezultatul ei, devine placă turnantă pentru alt om care, observându-te, va dori să trăiască viața în registrul în care ai reușit tu să trăiești.

Viața în absența acelui dor dus la absurd creează premisele unei vieți frumoase, atât a ta cât și a celor care te însoțesc. Sigur că sunt doruri care doar se mai ostoiesc în timp, pe care reușim doar să nu le mai lăsăm să ne erodeze sufletul, să ni-l macine până ce riscul de a fi pierdut devine iminent. Eu nu spre marile doruri vreau să vă îndrept atenția azi ci, spre acele vise pe care le păstrăm în minte aiurea-n tramvai (cum ar fi spus Buni 😀 ) și care ne fură atenția de la viața reală.

Pentru că, dragilor, văd aproape zilnic oameni care mențin un vis care le hrănește un dor care doar cheamă tristeți și angoase în viața lor. Și asta doar pentru că nu le-a spus nimeni că singurătatea este starea premergătoare aflării solitudinii cea care este menită să ne împrietenească cu noi înșine. Sau, mai pe scurt, solitudinea este darul pe care eu mi-l fac.

Îndemnul meu este să nu mai fugiți de voi, să nu mai treceți din relație în relație sau, la polul opus, să nu mai stați singuri și triști gândindu-vă la vise ce nu erau menite să existe. Rămâneți un pic cu voi până ce vă veți simți sufletul curat și pregătit să primească „în vizită” un alt om.

Chiar mă gândesc de câteva zile că sufletul, mintea și casa trebuie să le menținem de așa manieră încât să fie frecventabile.

Spor la curățenie vă doresc!