Cu cât te îndepărtezi în timp de un eveniment cu atât îți vine mai lesne să îl povestești. Nu-ți mai e nici atât de rușine, nu ți se mai pare că ai făcut chiar toate nefăcutele din lumea asta, începe să devină confortabil să te povestești pe tine sau întâmplările din familia ta.

E ca și cum timpul ar fi o lentilă care, simultan, estompează dar și colorează imaginile acelea și le face astfel povestibile. Le face mai simplu de acceptat și pentru că tu deja vei fi aflat și alte povești, ale altor oameni și așa ți-ai putut da seama că povestea ta nu e campioană. Că au fost alții mai meseriași sau mai inventivi. 😀

Și mai avem mulți darul de a edulcora prostiile făcute de noi sau de oameni dragi nouă mai ales dacă în perioada în care au fost înfăptuite, acestea făceau parte din norma socială. Evident că mă gândesc la bătaia ruptă din rai a părinților și/sau a profesorilor, la apropourile sexuale ale adulților către adolescenți sau unchiul care te pupa pe gură în timp ce te bătea prietenește pe fund dar și la poveștile despre cum s-au cunoscut ai tăi, ce prostii s-au întâmplat la nunta lor și, evident, că lista poate fi mult mai lungă.

La un moment dat toate astea și nu numai le poți povesti cu o tentă haioasă, le bagatelizezi efectul pe care l-au avut atunci, conștient cumva și de straturile ce s-au format din alte evenimente, din alte trăiri ce au avut loc la vârste diferite și care s-au așezat peste celelalte și s-au amestecat și cu cele ce ne-au fost povestite. 

Și toate astea, într-un fel diferit pentru fiecare minte pentru că trebuie să știți că mințile noastre nu „așează” amintirile la fel în sertărașele lor. De aceea m-am obișnuit să îndemn oamenii cu care depăn amintiri în cabinet să le spună așa cum vin, ele amintirile, că până la urmă facem noi puzzel-ul.

Și, ușor-ușor, depăpănăm amintirile, le separăm pe cele trăite de cele aflate, le așezăm la locul lor cronologic pentru ca, în cele din urmă, să se facă o imagine cât mai acurată a vieții sale. Cumva e simplu să lași omul să vorbească și tu să faci un fel de „înșir-te mărgărite” cu cap și coadă și uneori cu sens.

Ce nu e simplu e să vorbești despre marile traume. Nu e simplu deloc să îl zgândări pe om în amintiri mai vechi sau mai noi sau, mai dificil, să dai deoparte „sugar coat”-ul de pe amintiri îngrozitoare pentru ca astfel, o dată cu dezvelirea aia, să înceapă să se ducă și puroaiele alea și astfel să poată începe procesul de vindecare.

Nu e simplu de loc.

De fapt, simți cum vin spre tine valurile alea de durere, simți aproape fizic, pe propria ta piele durerea celuilalt.

Acela e momentul în care faci tot ce ai învățat ca să rămâi cu tine, să râmâi în povestea ta iar înțelegerea acelor traume să fie doar cognitivă. Pentru că tu deja știi că doar din această separare emoțională poți să fii eficient, poți să-ți menții câmpul conștiinței larg deschis și, din această privire de ansamblu mult lărgită, vei putea la un moment dat să îl faci și pe omul din fața ta să înțeleagă că are mai multe opțiuni, că nu i s-au închis chiar toate căile, că avem soluții și că în viața lui există oameni-resursă.

Pentru că, da, traumele mari, traumele repetate sau traiul în condiții cvasi-traumatizante în care nici nu mai poate fi decelat care e mai dihai de cât cealaltă, sunt cele mai dificil de conținut. Termenul ăsta de „a conține” povestea celuilalt înseamnă a putea să îl asculți vizibil activ, să fii acolo cu el, să îl „legeni” așa cum mamele fac cu pruncii lor, pentru ca astfel să-i fie o fărâmă mai ușor acelui om să se lase purtat încă o dată, de întrebările tale, prin povestea terifiantă.

Dar, o dată ce a început acest proces de vindecare, sporesc șansele la o viață decentă fără mari derapaje, fără „plasturi” de alcool, tutun, drog, jocuri de noroc sau muncă făcută până la epuizare sau eu mai știu ce idei ne vin și ne conving, aceste idei, că ar putea să țină departe de noi trăirile grele, invalidante date de unele amintiri.

Nu uităm, dragilor. Mă rog, cât mintea rămâne nealterată, nu uităm. Nici nu ne aducem aminte chiar la fiecare pas de orice întâmplare sau orice cuvânt, dar nici nu uităm. Învățăm să trăim cu ele, uneori învățăm să nu mai fugim de ele, învățăm să le tolerăm prezența în povestea noastră de viață dar, ceea ce nu se întâmplă cu siguranță, este să le povestim haios sau la mișto.

Abuzul – fizic, emoțional, sexual sau prin neglijare – sau marile pierderi suferite în viața asta nu le putem povesti la mișto. 

Le povestim voalat ca și cum le-am da voie celorlalți să privească printr-o perdea, le povestim scurt și clar până la cinism, le povestim trunchiat dar, totuși, într-un mod în care întregul poate fi decelat, le povestim șoptit, cu glas sugrumat de lacrimi, uneori cu jenă sau cu mirare că încă ne mai tresare sufletul la ele, amintirile acelor evenimente care, cândva, păreau de necuprins de o minte omenească și, mai ales, păreau de nepovestit. 

Sunt două feluri de amintiri: pe unele timpul ne ajută să le facem haioase și pe unele timpul le face povestibile. 

Timpul, această componentă imaterială a vieții noastre, această curgere ce pune la un loc ce-a fost cu ce este și cu ce va să vină. 

Timpul care transformă într-un fel alchimic amintirile noastre și, pe multe dintre ele, le face mult mai valoroase, le transformă în adevărate unelte cu care să facem față altor evenimente, cu care să putem evita să mai greșim la fel, să mai suferim la fel, să mai rănim alți oameni așa cum am făcut-o cândva, când viața încă nu apucase să ne transforme. 

Timpul care pentru unii poate fi precum Midas iar pentru unii, hmm, pentru unii e doar o cronologie de evenimente ce s-au succedat fără ca omul respectiv să fi vrut să se lase transformat. 

Bineînțeles ca aici intervine liberul arbitru care ne poate ajuta să devenim mai buni sau ne determină, printr-o încăpățânare absurdă, să refuzăm a ne schimba și așa ajungem să rămânem la fel, de multe ori la fel de răi, la fel de indiferenți, la fel de mici la suflet. 

Timpul.

Timpul există, se scurge și depinde doar de noi dacă luăm și internalizăm ceva din toate câte se întâmplă sau plecam într-o zi mai goi decât am venit. 

Timpul și liberul arbitru sunt doua elemente, ca un mojar cu pistilul lui, care ne formează într-un om mai bun sau mai rău. 

În poză nu sunt 3 frunze. Este o singură frunză de aloe de care, în timp, au crescut lipite alte 2 frunze care și-au lăsat amprenta lor în timp ce se străduiau să crească.

Au crescut, s-au desprins când le-a venit timpul dar intima lor apropiere a lăsat urme. Ca în viață. 🙂