Am găsit rapiță în piață, nu am recunoscut-o, l-am întrebat pe omul acela ce floare e că e foarte frumoasă iar el s-a uitat la mine ca la extratereștri. Îi povestesc fiică-mii faza la care ea zice:

– Cum să nu știi care e rapița?

– E, asta e acum… Las’ că știu altele  De unde să știu? Crezi că m-a dus taică-tu tot în lanuri de rapiță prin Berceni city?

–  Da, măh, da’ lanurile galbene din toate pozele de facebook?!

– Fată da’ alea nu erau poze cu zoom pe floare așa că nu aveam de unde să știu cum arată de aproape. 

*

După ce am închis telefonul m-am gândit că de atâtea ori credem că știm, că am înțeles lucruri văzute din fuga vieții, credem că am înțeles un om pentru că l-am auzit spunând câteva fraze și reacționând într-o situație sau alta.

Realitatea este că nu avem exercițiul de a ne apropia unii de alții astfel încât să ni se formeze imagini cât mai acurate despre celălalt și despre forma și culoarea pe care sufletul celuilalt o are. Da, așa mi se pare mie că sufletul nostru are formă și culoare în funcție de ce ni se întâmplă dar mai ales în funcție de felul în care alegem să reacționăm. Doar că, stând departe unii de alții ne este străină culoare celuilalt suflet.

Din păcate, ceea ce cred eu că ne ține departe unii de alții sunt teama de inadecvare, teama de a nu fi pe măsura așteptărilor și de a nu fi greșit înțeleși. Iar toată această distanță creată din toate aceste temeri ne împiedică să facem acele exerciții de comunicare care ne-ar ajuta să ne facem înțeleși.

Mai cred că și cu răbdarea avem o problemă și mai avem și meteahna de a încerca să anticipăm ce urmează să spună celălalt și astfel ajungem să fim convinși că știm care va fi replica sau gestul următor iar această convingere ne crează idei preconcepute pe baza cărora adoptăm anumite comportamente și conversația devine una trunchiată, formată din bucăți exprimate, bucăți imaginate și altele neauzite pentru că eram în atenți la ce gândeam nu la ce auzeam.

Și, toate acestea se întâmplă în timp ce tânjim să ne apropiem unii de alții chiar și atunci când suntem la mai puțin de un braț distanță, ne dorim să îl înțelegem pe cel de lângă noi și, bineînțeles, ne dorim să ne simțim înțeleși și acceptați de către celălalt.

Ce vreau să vă spun este că de undeva trebuie să începem să facem altfel.

Când un om vorbește opriți-vă tendința aia de a anticipa ce urmează să spună. Știi momentul ăla când omul din fața ta e abia la jumătatea frazei și tu, în gândul tău spui: „A… cred că asta vrea să zică…”? Nu mai face așa! Pur și simplu ascultă-l până la capăt, înțelege ce a spus și răspunde-i la ceea ce ai auzit nu la ce ți-ai închipuit că ar putea să spună.

Hai, mai lăsați frica deoparte și faceți zoom pe sufletul celuilalt dar, mai ales, lăsați pe alții să vadă de aproape ceea ce doar voi știți despre voi și despre viața voastră. Și așa o să vedeți ce culori frumoase are lumea asta doar observând de aproape sufletul altui om.

Vă spun din experiență că veți fi uimiți cât de simplu și cât de frumos este momentul când doi oameni se apropie unul de celălalt cu sufletul și frica nu mai blurează nici o imagine.

Și, ca să fim înțeleși, așa se face o poză la rapiță. Da?!?!