Există o expresie pe care indigenii sud-americani o folosesc în limba quechua:

„Dacă Pământul e Mama noastră, noi toți suntem frați și surori.”

Printre altele, asta mi-a povestit fi-miu acum 2 zile. Era o știre auzită la televizor și, pentru cei care mai citesc ce scriu pe facebook, să știți că, da, mai avem și discuții serioase din când în când. 😀

Abia ce ne întorseserăm toți trei – adică eu, el și fi-mea – dintr-o excursie la Napoli și, sincer vă spun, eu încă eram sub influența celor trăite pe coasta amalfitană. Dincolo de frumusețea și pitorescul acelor locuri, ce m-a zăpăcit cel mai tare a fost traficul de pe coastă. Pe acel drum care serpuiește de-a lungul coastei și care este atât de îngust că abia încape o mașină mică pe fiecare sens, am călătorit cu autobuzul din Maiori la Amalfi și de acolo la Positano.

Cred că de câteva ori am fost ca un personaj de desene animate căruia îi ies ochii din cap pentru că, atunci când se apropia de curbele cu vizibilitate redusă, soferul de autobuz claxona pentru a-l atenționa pe cel care venea din sens opus să se oprească ca astfel să îi permită să facă manevra necesară fără să se suie (efectiv) pe el. Am văzut niște faze în care, într-un spațiu foarte îngust, pentru că nu se opriseră la timp, 2-3 mașini mici dădeau cu spatele ca să fac loc autobuzului să ia curba.

În același timp, șoferul de autobuz, dacă vedea că în spatele lui s-a format coadă de mașini, atunci când spațiul îi permitea, se oprea preț de juma de minut ca astfel mașinile alea să poată să îl ocolească și să meargă mai departe.

Era un „dans” în care toți protagoniștii respectau spațiul de manevră al celuilalt cât și dreptul acestuia de a călători nestingherit. Felul acesta în care autobuze, mașini mai mari sau mai mici, scutere, mașini de marfă, toate se deplasau pe o șosea de doar două benzi m-a făcut să mă gândesc că oamenii de acolo au învățat să conlocuiască în locul ăla ce are o geografie aparte. Au învățat să se poarte de așa manieră încât să nu-și facă viața mai grea decât e în condițiile acelea geografice.

E, și toate acestea mi-au adus aminte de Gibraltar unde există un singur cimitir în care sunt înmormântați creștini ortodocși și catolici, evrei, musulmani pentru că… atâta spațiu există. E o chestie pe care au acceptat-o și cu care nu se luptă nimeni și nici nu știu dacă le strică viața prea mult celor rămași.

M-am gândit mult la ceea ce am văzut în traficul de pe coasta amalfitană pentru că, din ce în ce mai mult, mă simt apăsată de faptul că există oameni care omoară alți oameni, există oameni care au mai mult decât pot consuma în viața asta și există oameni care mor de foame sau oameni care cred că nu au loc pe planeta asta de cei care au o culoare a pielii diferită sau eu știu de ce alte diferențe sunt câte unii supărați pe lumea asta.

De aceea, ce mi-a zis fi-miu ieri dimineața, a venit să întregească acest gând cu care am venit din minunata vacanță.

Să ne dea Dumnezeu gândul cel bun ca să putem să luăm decizii bune!