Amintiri vindecătoare


Chiar dacă acum nu se vede, așa, din prima, câțiva ani buni din copilăria și adolescența mea am făcut sport de performanță. 😀 Atletism mai exact. Lucru care mi-a influențat mult evoluția mea ca om, cred că m-a disciplinat cumva, învățându-mă ce înseamnă să faci parte dintr-o echipa dar și ce înseamnă să te lupți cu propriile limite și să treci dincolo de ele. Să fii conștient de aceste limite care, practic, de cele mai multe ori, sunt imaginare. Sunt puse acolo în mintea noastră de cine știe ce om sau de cine știe ce întâmplare în care ne-om fi împiedicat și n-am mai continuat, fără să luăm în calcul că există și opțiunea „dacă nu ți-a ieșit din prima, mai încearcă o data”. În fond, sportul înseamnă să continui chiar și atunci când crezi că nu mai poți. Înseamnă să asculți de un om care îți spune că, dacă vei repeta de zeci și sute de ori niște mișcări până la urmă membrele tale vor învăța să se miște în felul acela, în ritmul acela și corpul va începe să facă niște mișcări despre care habar nu aveai că există și că le poți face.

Adultă fiind, de fiecare dată când am traversat o perioadă nefastă, care necesita efort fizic sau emoțional, când simțeam că mă așteaptă o perioadă grea puteam să observ cum mi se încorda corpul, făceam calcule „unde trebuie să ajung”, îmi dozam efortul și nu mă opream până ce nu răzbăteam. Știu sigur că adoptasem această atitudine pentru că mulți ani alergasem kilometri, făcusem de sute de ori o mișcare ca astfel să-mi rămână imprimată pe creier și, în condiții de concurs, să o fac exact așa cum trebuia.

Într-un an, cred că aveam cam 13-14 ani, am plecat la un concurs într-un alt oraș, era o competiție regională, ceva care preceda campionatele naționale asta însemnând că exista o oarecare miză. În perioada aia mă pregăteam pentru pentatlon ca mai târziu, când mă făceam mai mare și deveneam senioară să încep să mă pregătesc pentru heptatlon. Pentatlon este proba combinată din alte 5 probe diferite: 100 de metri obstacole, săritura în lungime, săritura în înălțime, aruncarea greutății și 800 de metri alergare.

Când am participat la săritura în înălțime m-a asistat din tribune ca să mă îndrume o altă antrenoare decât a mea. Eram la un club mic, în cadrul Școlii generale nr. 190, dar un club bun cu antrenori dedicați unde și-au început cariera sportivă mari atleți ai României cum ar fi: Paula Ivan, Sorin Matei sau Cristieana Cojocaru. Probabil că și acesta era un motiv pentru care antrenorii se înțelegeau bine între ei și se și ajutau așa că în ziua aia mă coordona doamna Poștaru.

La un moment dat a fost înălțată ștacheta la 1,50 metri, înălțime care, pentru vârsta mea de atunci era foarte mare. Mă rog, și pentru înălțimea mea care nu depășește 1,60 metri și care e motiv de bășcălie pentru fi-miu mai ales, pentru că el își permite pentru că la el au ajuns alte gene decât cele de liliputani.

Bineînțeles că eu eram convinsă că nu am cum să sar înălțimea aia și se vedea asta în toată atitudinea mea. După prima încercare, doamna Poștaru mi-a strigat din tribune:

-Ligia, da’ tu nu vrei să sari? Chiar avea un ton mirat dar și încordat de parcă mi-ar fi spus; „Măi, fată, tu îți bați joc?”

Îmi aduc perfect aminte ziua aia, momentul ăla în care am auzit-o pe acea antrenoare și schimbarea pe care întrebarea ei simplă a declanșat-o în mine. M-am mirat atât de tare de întrebarea ei, faptul că se gândise că nu aș vrea să sar. Pentru că nu se punea problema că nu aș vrea să sar. Partea proastă era că eu nu credeam despre mine că aș putea să sar. Drept pentru care, și elanul care mă ajuta să efectuez săritura, pașii aceia de alergare pe care îi faci pentru a te propulsa peste ștachetă era făcuți în dorul lelii conform credinței mele interioare. Doar că în momentul în care am auzit-o pe doamna Poștaru că îmi adresează întrebarea aia banală, mirarea care a declanșat-o în mine pentru că se gândise că nu vreau să sar, m-a făcut să mă așez la semnul de elan cu o altă atitudine care a făcut diferența și care m-a ajutat să sar și acea înălțime care inițial mi se părea imposibil de realizat.

Eram încă mică atunci dar chiar și așa cred că undeva în mintea mea s-a înfiripat această idee că atitudinea și încrederea în forțele proprii, imaginea pe care o ai despre tine, acestea toate sunt elementele care îți pot înfluența viața. Cred că atunci a fost prima data când am conștientizat că nu trebuie să te oprești atunci când crezi că nu (mai) poți. Că poate fi doar un alt prag care necesită efort pentru a putea fi trecut. Că forța stă în tine și că, în unele momente din viață, apar niște oameni care să îți aducă aminte de asta.

La fel cum a fost într-o altă zi, cu un alt antrenor, de fapt cel mai tare antrenor din clubul nostru, cel care i-a antrenat pe sportivii de mare performanță despre care vă spuneam mai sus, domnul Teșu. Era o mare figură, un tip impunător prin fizic și atitudine, cu o voce baritonală care atunci când țipa se făcea liniște chit că erai în sală sau pe terenul de atletism. Terenul acesta al Clubului Sportiv Școlar 190 aka CSS 190, era o pistă cu zgură de 200 de metri, cu 6 culoare de alergare, cu teren de aruncarea greutății, de săritură în lungime care avea culoar de elan din coritan și două terenuri de handbal unde se juca fotbal. 😀 Iar în sala special amenajată pentru anotimpurile reci existau și două panouri de baschet așa că, uneori, în loc de încălzirea obișuită cu alergare și exerciții de încălzire, obișuiam să jucăm baschet.

În ziua despre care vreau să vă povestesc începusem orele de antrenament cu baschet sub supravegherea lui Teșu. La un moment dat, eram foarte aproape de coș, am avut o ezitare, am driblat, am găsit un culoar, m-am înălțat și am marcat. Moment în care l-am auzit pe Teșu, Dumnezeu să-l odihnească, spunând cu încântare în glas:

-Da! Asta e. Bravo! Ezitare, dribling și marc. Era prescurtarea de la „marcarea” coșului, expresie pe care o folosesc sportivii.

Încă îl aud în mintea mea, îi aud cuvintele și aprecierea din glas. A contat enorm și pentru atunci dar și pentru mai târziu pentru că a sădit în mine credința că pot. Mai ales că în viața mea nu a existat o figură paternă care să mă facă să fiu conștientă de potențialul meu ca astfel să am încredere în mine. El, prin simpla lui remarcă de atunci, fără ca măcar să fie conștient de efectul pe care cuvintele sale ăl au pe termen lung, a devenit pentru mine ceea ce aveam să aflu mai târziu că numim: „relație vindecătoare”. Pentru că, în viața fiecărui om există oameni care au sădit în sufletul lui ceea ce… alții nu au știut să pună.

*

Frânturi de viață, frânturi de întâlniri, amintiri a căror valoare sporește cu trecerea anilor. Și se întâmplă asta pentru că, uitându-te în urmă îți dai seama că ce ai trăit atunci, ce ai simțit la un moment dat lângă acel om, s-a mai întâmplat de foarte puține ori. Sunt ca niște momente strălucitoare pe harta vieții tale care rup monotonia sau întunecimea ei aducând cu ele acea lumină venită din suflet. Din sufletul celui întâlnit care cu sinceritate și încredere și l-a deschis pe al lui tocmai pentru a lăsa să plece către tine și să te cuprindă lumina cea fără de care viața nu are sens: lumina de la Dumnezeu.

Tu știi ce oameni și-au fost Lumină atunci când nu credeai că e posibil?

Photo by Vladislav Vasnetsov on Pexels.com

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.