Sunt obosită. Fizic dar și psihic. Stau în balcon, pe șezlong, scriu, corectez și adaug la o carte care îmi doresc să apară la un moment dat. Pentru că sunt obosită îmi apar automatismele și întind mâna să iau cana de cafea.

„Care cană? Care cafea?” îmi spune mintea mea realistă.

Pentru că nu mai beau cafea de 3 luni de când am avut covid. Beau ceai negru. Inițial am băut unul numit Lovare despre care am descoperit că e făcut în Ucraina. Dar n-am nici ceașca de ceai lângă mine.

Numai că mintea mea obișnuită ca atunci când știe că suntem în balcon și scriem, avem alături o cană de ceva. (Da, eu am o relație foarte bună cu mintea mea, țin foarte mult cont de ea de aceea și port foarte des, dialoguri cu ea și câteodată da, suntem două: mintea mea și cu mine, Ligia aia mai boemă. )

E, și de aci a început o negociere a mea cu mine însumi, că tre’ să ieșim din casă ca să mergem la Camera din față pe Mendeleev de unde să luăm ceai d-ăla bun care e negru și are flori de albăstrele și petale de trandafir și bucățele mici, mici, de mango și caise confiate. Mmmm! Bun, bun, bun!

„Păi, n-am zis mă că nu ieșim azi din casă? Nu de aia am fost aseară pe ploaie la piață să luăm salată și ridichi și leurdă și ce-o mai fi fost acolo doar ca să nu trebuiască să ieșim azi din casă? A! Și cartofi noi… A?!? N-am zis așa?”

„Da, măh, dar ceaiul ăla negru, simplu pe care îl mai avem nu e atât de bun ca ăla de la Camera din față…”

„Și mai bate și vântul ăsta, tu n-auzi cum urlă?”

„Mhiihihi, și crezi că o ești așa ușurică de o să te ia ca pe Mary Poppins?!”

„Da’ n-am, măh, nici un chef nici să mă îmbrac de stradă, nici să mă aranjez, nici nimic…”

„Păi, ce ți-am zis eu că mergem la matrimoniale? Bine că te-ai spălat și te-ai dat cu cremă pe față… E mai mult ca perfectul!”

*

Mă sui în lift, mă văd în oglindă și îmi spun: „Unde ‘mniezău, ai plecat cu fața asta de carnaval? Știi că toți oamenii ăia care sunt acum la cafea la Camera din față sunt aranjați, ferchezuiți că doar au ieșit sâmbătă la 11 din casă, nu?”

„Cu ochelarii ăștia de soare nu mă vede nimeni… Și, oricum, viața nu este doar despre a da bine. ”

Adevărul este că era plin acolo doar toți oamenii ăia nu aveau treabă decât cu ei, între ei, habar n-au avut că am intrat eu acolo. Dar știți cum e când apare sabotorul ăla care vrea să ne aducă aminte că unii ne-au zis că nu suntem suficienți de buni, nu?

Am luat ceai, mi-am luat și un cappuccino la pachet (mă rog, și două ciocolățele ), în drum spre casă mi s-au îndreptat pașii pe un alt traseu și m-am gândit că mai bine să merg pe acolo că poate găsesc flori la vreo mamaie.

În fața mea mergeau 2 femei, o adolescentă și 3 copii. Vorbeau în ucraineană. Se îndreptau spre Cișmigiu.

Am mai mers, am găsit un tataie care vindea flori, cerea cam multișor pe ele dar, deh! așa e la boieri aici, în buricul târgului; mă uit la el îmi dau seama că banii ăia s-ar putea să îi aducă o masă mai bună, iau florile, dau banii.

20 de pași mai încolo (Andrei ar spune: „20 de-ai tăi, mamă, care sunt cât 5 ai mei” ) mă întâlnesc cu ucrainencele care se opriseră să îi pună celei mai mici un baticuț pe cap. Mai fac câțiva pași care mi-au dat posibilitatea să-mi fac curaj și să îmi caut cele mai bune cuvinte.

-Do you speak english?

-Yes.

-You are from Ucraine, aren’t you?

-Yes.

-Please take these flowers.

-Oh, no! No, thank you.

-Please!

-We don’t need…

-Listen to me. You don’t look like you need money. All I want is to give you something to make your day brighter.

Moment în care observ că adolescentei îi joacă ochii în lacrimi și întinde mâna să ia florile.

Abia atunci și femeii mature îi vine să zâmbească și îmi spune

„Mulțumesc!”, în română, semn că învățase acest cuvânt.

– God bless you and give you power to do whatever you have to do to have a better life.

-Thank you.

Sunt din nou în lift, nu mă mai uit în oglindă că știu că nu pierd nimic dar mă trezesc cu întrebarea:

-„Deci, d-asta a trebuit să ieșim din casă, ă?!” Zâmbesc.

Sunt iar în balcon. Nu scriu la cartea aceea că, ete ce de treabă am să scriu pe facebook dar am lângă mine un cappuccino și o să mănânc și din ciocolățele alea de le-am luat și o să cred că, măcar aici și acum, viața este frumoasă.

După care o să dorm sigur că doar v-am zis, sunt tare obosită azi.