Multora dintre noi, nu ne este greu să înțelegem ci, să asimilăm ce s-a întâmplat într-un moment al vieții, ce eveniment a venit, a schimbat sau a deformat realitatea pe care o știam. Înțelegem cognitiv și realist dar ia ceva timp să îl asimilăm ca fiind al nostru.

Tendința este să zvârlim încolo ce nu ne este pe plac, să le așezăm într-un unghi din care abia să zărim cu coada ochiului iar acest „unghi mort” să ne ajute să credem că nu s-a întâmplat, că nu suntem așa, că nu suntem în situația aia, în locul ăla, cu oamenii ăia. E minciuna cea mai la îndemână pe care ne-o servim și care credem ca ne e de folos.

Numai că într-o zi e posibil să ne trezim că, oriunde ne-am uita, e ceva de care vrem să fugim doar că, în mod paradoxal, acel ceva alcătuiește viața noastră. Și atunci nu are sens să mai fugim de nici una dintre ele pentru că, și dacă vrem și dacă le acceptăm sau nu, noi toți suntem suma tuturor întâmplărilor din viața noastră. Cu bune și cu rele.

Negând ce nu ne place la noi, negăm o parte din noi.

Și, o dată cu acea negare, aruncăm acolo, într-un colț de minte, ceea ce a făcut acea parte mai puțin bună din noi. Negăm performanța venită din eșecuri, succesul realizat din multe greșeli, empatia din cunoașterea nemijlocită a neajunsurilor, a lipsurilor, a fricii, durerii, a lacrimilor vărsate cu audiență sau fără.

Partea mai puțin bună poveștii mele de viață, în mare parte, este cea căreia îi datorez partea cea mai bună și mai abilă să reușească din mine.

Partea rea din povestea mea de viață, prin abrazivitatea ei, cu colțurile ei aducătoare de durere, a șlefuit până la desăvârșire partea cea mai bună din mine.

Ce sclipește din când în când în mine, funcție de mișcările pe care le fac, funcție de lumina altor oameni care ajunge pe fațetele sufletului meu, funcție de cât îmi dau eu voie sa îmi expun partea asta cea mai frumoasă și mai strălucitoare a mea, se datorează acelor fricțiuni ale vieții.

Toate relele au venit să sape piatra dură — poate a indiferenței, a orgoliului, a răutății, a trufie, invidiei, geloziei — care acopereau partea mea cea mai bună.

Partea aceea care este ca un filon de aur ce sălășluiește în fiecare dintre noi. Este scânteia divină la care s-a adăugat fiecare gest de iubire, de bunăvoința, de apreciere, de recunoștință, pe care alți oameni (de multe ori nu neapărat rudele de sânge) le-au adăugat scânteii divine care ne țin aici pe pământ.

De aceea, cu fiecare cuvânt de apreciere, cu fiecare gest de bunăvoința, cu fiecare gest de iubire cu care ne îndreptăm către celălalt nu facem altceva decât sa îi întreținem vie flacără lăuntrică care ne ține pe toți aci, pe pământ.

Cred că două lucruri avem de făcut : să nu mai fugim de partea mai puțin bună din noi, să o cunoaștem ca să o putem stăpâni dar și să încetăm să mai avem cea mai mică ezitare să dăruim lumii pornind de la partea noastră cea bună.

Un fel de „dai și pleci mai departe”. Ce fac ei cu darul tău este doar treaba fiecăruia. Dacă vin să mai adaste iar, poate ajungem și să primim de la ei. Dacă nu, noi măcar știm că ne-am făcut treaba noastră, am adus un strop de bine pe acest pâmânt.