Clipe


Eram în avion de vreo ora și mai bine. Dormisem și acum mă uitam pur și simplu pe geam. Era senin și avionul redusese din altitudine așa încât se vedeau parcelele, pâlcuri de pădure și un râu care șerpuia.

„- Hmm, e cam mare să fie un râu. A… e Dunărea!” mă bucur eu, în gândul meu, că fiind lipsită total de orientare și cu bruma de geografie pe care o știu, mi-am dat seama unde sunt.

Pe scunele din fața mea sunt doi bărbați și o femeie. Cel de la mijloc îi cere celui de la hublou să-i facă loc să poată fotografia. Eu continui să mă uit la viața care se desfășoare în timp ce zburăm pe deasupra ei. Bărbatul din fața mea își lipește și el fruntea de hubloul lui și amândoi rămânem ca doi copii fascinați de imaginile care continuă să se schimbe sub noi ca într-un film rusesc lent în care poți observa detaliile fiecărui cadru.

– Acolo, vedeți, unde face Dunărea…

– (Yey! deci am intuit bine, e Dunărea!) 😀

– Unde face Dunărea cotul acela mic, bucla aceea mai mică, sunt Cazanele Mici. Acolo e masivul Ciucarul Mic unde este foarte frumos să urci. E o imagine foarte frumoasă. Pur și simplu după ce ajungi în vârf se deschide o prăpastie abruptă, un hău până în Dunăre. E și un pic periculos că sunt șerpi. Așa mi-a zis când eram aproape de vârf un ghid care era acolo cu un grup. Dar mi-a făcut și cu ochiul. Cred că, de fapt, nu avea chef să mai urce cu grupul. (Și îl aud cum zâmbește.)

Vedeți, acolo, unde face curba aceea mare, sunt Cazanele Mari. Acolo sunt Porțile de Fier.

– Doamne, nici nu am visat să am un ghid atât de bun. Chiar mă întrebam ce se vede (acum nu era să îi spun că nu eram sigură dacă e Dunărea sau nu. 😀 ). Asta e telepatie, îi spun în timp ce mă miram și eu de întâmplarea asta în care, mi se răspunde la întrebările nerostite. Vă mulțumesc foarte mult pentru toate câte le aflu. Simt zâmbetul cum îmi luminează fața.

(Acum, când îmi aduc aminte, sper să-mi fi auzit și el zâmbetul. 🙂 )

– Da, am fost anul trecut acolo și m-am documentat înainte…

Continuam să stăm amândoi cu frunțile lipite de hublouri și să trăiam bucuria de a vedea spectacolul acela unic și irepetabil așa cum nicio clipă nu este repetabilă. Poate doar senzația ce ți-o crează întâmplarea respectivă, sentimentul trăit, poate doar acela să îl mai poți retrăi cândva, cine știe când.

– Uite ce frumos se vede umbra norilor pe pământ.

– Da, așa e… îmi spune el și îl aud, din nou, zâmbind.

*

Senzația trăită de mine atunci a fost de bucurie și știu că mi-am spus în sinea mea: „Uite cât de frumos se pot întâlni doi oameni.” Mă uitasem la un sfert din ceafa și obrazul lui, atât cât era spațiul dintre scaun și peretele avionului, dar chiar și așa mi-am putut da seama că se apropia de 50 de ani (sau așa îmi plăcea mie să sper 😛 ). Avea o voce foarte plăcută și calmă, a vorbit exact cât a trebuit, cu decență, fără emfază iar acum, când rememorez, îmi dau seama că toate acesta au fost posibile pentru că nu exista miză. Pur și simplu au fost 10 sau mai multe minute de conversație între doi oameni care și-au dat voie să trăiască bucuria unor clipe, a unei întâmplări cu imagini ce se derulează lent, cu nori pufoși care lasă umbre pe pământ și un fluviu care continuă să curgă indiferent de ce se întâmplă între doi oameni care zboară într-un avion pe deasupra sa.

Întâmplarea asta a fost una dintre cele mai curate și inocente întâlniri din ultimii ani. Bucuria și seninătatea din conversația aceea o am doar cu oamenii pe care îi cunosc de mult timp și cu care mă simt confortabil să nu mă cenzurez, să nu mă arăt cât de deșteaptă sunt, cât de capabilă, cât… huh! că obositor mai e.

Întâlnirea asta cu bărbatul acela mișto a întregit o excursie absolut minunată petrecută prin orașele Toscanei alături de minunații mei prieteni Marian și Gabi.

*

Nu, nu s-a mai întâmplat nimic după aceea, ne-am mai spus doar la revedere și ne-am urat să avem o zi bună atunci când ne-am ridicat să ne dam jos din avion. Simplu și curat așa cum fusese toată acea conversație. Dar știu sigur că sentimentul creat de liniștea și nefireasca apropiere de omul ăsta îl voi păstra în colțul ăla de minte în care îmi pun toate amintirile menite să îmi restaureze încrederea în oameni și omenire. Motiv pentru care îi sunt recunoscătoare.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.