În ziua aia am întrat un pic grăbită și agitată în biserică pentru că aveam multe de făcut și eram deja obosită după o săptămâna de muncă și mi se plimbau și gândurile și nevoile prin minte (de dorințe nu mai pomenim 😁) și, deși știam că nu am să am timpul pe care mi l-aș dori, totuși am intrat.

Nu am trecut pe la toate icoanele doar m-am băgat într-un colț încercând să obțin un pic de liniște ca să plec mai departe și să pot duce la bun sfârșit și ziua aceea. Când m-am uitat spre altar din unghiul în care eram, așa cum cădea lumina, în locul icoanei ziceai că este o oglindă.
În timp ce mă gandeam ce ar putea fi din punct de vedere „tehnic”, în mintea mea au început să vină în cascadă mai multe gînduri:

„Dar dacă, înainte de toate, ne-am vedea pe noi înșine? Dacă ăla ar fi primul lucru pe care l-am vedea înainte să începem să ne plângem și să cerem? (Că doar de ce ne așezăm înaintea unei icoane, nu? Cinstit vorbind, de câte ori ne așezăm să mulțumim?)”

„Dacă întâi ne-am vedea pe noi așa cum suntem, înainte să ne gândim să ridicăm ochii spre cer și să îndrăznim să cerem, cum ar fi?”

„Și, dacă în locul icoanelor ar fi oglinzi, câți dintre noi și în câte zile, ne-ar plăcea ce vedem acolo”

Adică, așa cum eram eu în ziua aia în care lăsasem să mă obosească prea multe griji, prea multă muncă, prea multă alergătură, zi în care, în biserica fiind, m-am gândit: dacă tu te-ai întâlni cu tine azi ți-ar plăcea să rămâi de vorbă cu tine, măi, Ligia? Ți-ar plăcea întâlnirea cu omul ăsta obosit, pe alocuri nemulțumit, om care a uitat de el și de lucrurile care i-ar plăcea să se întâmple în viața sa?

*

Poate că, înainte să Îi rugăm să ne dea una-alta, mai bine i-am ruga să ne facă să fim smeriți, buni la suflet, darnici precum Ei. Poate ar fi bine să ne vedem așa cum suntem ca să știm ce putem cere. Ca să înțelegem de unde trebuie să începem. Să înțelegem că mulți dintre noi suntem începători în ale privitului în propriul suflet, în ale evaluării vieții și chiar în ceea ce numim a face planuri de viitor care să ne cuprindă și pe noi înșine.

Poate că planurile și cererile ar trebui să le începem de la nivelul ăsta de evoluție. Să ne creștem pe noi și binele astfel obținut să ne fie premiu. Pentru ca, abia după aceea, să începem să ne ocupăm și de sufletul altui om și de evaluarea calității vieții lui.

Când tu nu știi ce să faci cu viața ta, când încă nu ai aflat ce trebuie să faci pentru a-ți întinde aripile să zbori, nu ai cum să te uiți la altul care se străduie să o facă și să-i vezi doar neputința.

Dar astea toate sunt posibile abia după ce te-ai privit pe tine într-o oglindă în care să-ți poți vedea și sufletul.