Viața ca un puzzle


Platoul Bucegi

La radio se aude Miles Davis cântând Blue in Green și facebook-ul îmi aduce aminte că acum 2 ani m-am gândit așa la mine și la viața mea:

Cred că m-am îndrăgostit iremediabil de viață abia când am învățat să-mi duc necazurile.

Moment în care mi dau seama nu neapărat că uitasem ce-am gândit atunci ci, lăsasem să se piardă acest adevăr printre îngrijorări și frustrări.

Uitasem să mă gândesc că extraordinar de important a fost momentul în care am învățat să accept prezența lipsurilor, a nebinelui, a absențelor din viața mea ca astfel să pot să le iau pe toate acestea și să le fac parte din povestea mea de viață. (Hmmm… cum sună asta „să accept prezența absențelor…” dar, sincer vă spun că a fost o mare găselniță a vieții mele. 😀 )

Când am învățat să nu mă mai lupt ca să le țin la distanță, să nu mai depun atâta efort să le externalizez am putut conștient să le fac parte din viața mea. Toate acele bucăți de viață cu oamenii din ele, cu gesturile și cuvintele lor, cu plecările și venirile lor care nu țineau cont de mine și de dorințele mele, cu luptele de putere, cu angoasele provocate, cu tot zbuciumul și plânsul și golul lăsat, toate acestea erau ale mele. Fiecare reprezenta o parte a puzzle-ului numit Viața Ligiei. Așa încât încercarea de a le elimina, de a le îndepărta prin uitare nu făcea altceva decât să îmi lase goluri în imaginea pe care o aveam despre viața mea.

*

Nu prea îmi place mie cât de uzitat este cuvântul asumare dar în contextul acesta cred că este cel mai potrivit. Cred că e un exercițiu bun să ne asumăm părțile mai puțin bune ale vieții noastre, momentele de durere sau de rătăcire, de singurătate, de deznădejde, de frică. Și știți de ce? Nu ca să mai răsucim o dată cuțitul în rană ci, pentru că doar așa putem să vedem că atunci când a fost rău am fost în stare să găsim o soluție, ne-am atins limite despre care habar nu aveam că suntem în stare, am învățat să cerem sau am putut observa că e suficient doar să spunem că suntem în nevoie și imediat s-au întins mâini care ne-au mângâiat sau ne-au ridicat de jos. Sau poate ne-am simțit umerii mai puțin împovărați pentru că ne-a susținut un alt om sau ne-a uscat obrajii de lacrimi, ne-a dat paharul de apă sau ne-a sunat la telefon doar ca să știm că este acolo în caz de nevoie.

Acceptând partea mai puțin bună a vieții noastre ne dă posibilitatea de a privi și soluțiile găsite atunci, soluții care ne-au făcut mai înțelepți, mai încrezători în noi dar și în ceilalți, ne-au ajutat să simțim căldura prieteniei dându-ne astfel posibilitatea să ne gândim și la partea aceea bună care a venit cu partea rea. Și așa ne va fi mai ușor să ne ducem necazurile părându-ne astfel viața mai frumoasă și implicit… mai iubibilă.

Cu acceptare și compasiune.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.