În ultimii ani, am avut în mod constant în terapie oameni care erau în burnout. Adică oameni care se epuizaseră muncind. Ajunseseră pe fundul rezervorului lor de energie încât abia mai aveau putere să se târâie de la o zi la alta.

Erau năuci – o expresie pe care o știu de la Buni – adică înțelegeau foarte greu ce se întâmplă în jurul lor, reacționau greu și cel mai mic „task” (pentru că, nu-i așa, acesta este cuvântul folosit în corporații 😐 ) îi epuiza. Nici nu se mai putea pune problema de performanță dar, pentru că erau prinși în tăvălugul ăsta, pentru că nu știau să spună nu, pentru că nu știau să se întrebe pe ei înșiși „Mă, tu mai poți? Mai vrei să mai tragi de tine la nesfârșit așa?” continuau dintr-o inerție care îi ducea pe spirală în jos, foarte jos, jos însemnând acolo de unde e foarte greu spre imposibil te mai poți ridica singur. Moment în care ajungeau la psiholog și/sau la psihiatru. Da, în cele mai multe cazuri este nevoie și de medicație psihiatrică. E ca atunci când ești foarte, foarte obosit și nu mai poți să adormi și continui să fii alert. E nevoie să vii cu ceva dinafară ca să poți opri fuga de idei, ruminațiile, sentimentul de neputință, teama că nu ai să poți să fii ca înainte, etc.

*

E anevoios drumul pe care îl parcurgi alături de un om în burnout. Mie personal mi-e necaz rău de tot când mă întâlnesc cu ei. Pentru că e atât de mult potențial în oamenii ăștia, sunt atât de deștepți, de harnici, de ambițioși, sunt oameni corecți cu angajatorii lor pe care și-au propus să-i mulțumească și față de care își onorează îndatoririle contractuale cu asupra de măsură.

În general, sunt oameni foarte mișto. ❤

Și, ce fac mulți dintre angajatori cu oameni ca ei? Îi turează la maxim. Le exploatează bunul simț și îi manipulează să muncească mai mult, le mai dă un „titlu”, un „bonus”, lucruri care sunt doar manipulare în nici un caz nu reprezintă o apreciere a muncii și a rezultatelor obținute. Le spune că pot performa, că au potențial să ajungă „șefi”, să aibă o mașină de serviciu, un laptop, etc pe care – ce să vezi – le vor folosi tot pentru a face bani pentru angajator. Dar o spun în așa fel de parcă ți-ar da mașina cadou pentru tine și familia ta. Realitatea este că, cel mai adesea, mulți nu mai ajung să-și plimbe familia în mașina aia, iar în fața laptopului ăla stau doar ca să muncească pentru că nu prea mai au timp de altceva și când au un pic de timp nu mai au putere să mai facă nimic.

O să îmi spuneți că nu are nicio vină angajatorul. Că angajatul e cel care greșește dar nu e nici pe departe așa. Și, ca să terminăm repede subiectul angajator vă spun că la mine în Berceni city e o vorbă: „Fw#! curva dar mai uită-te și în ochii ei să vezi ce simte…”. Realitatea este că nu e normal să tot ceri de la un om să îți muncească fără să te uiți la el să vezi dacă (mai) poate. E inuman.

Iar în ceea ce privește omul acela care muncește mult prea mult, mult până la epuizare, el este omul căruia i s-a cerut întotdeauna să performeze sau este cel căruia nu i-a zis nimeni în copilărie „Bravo!”, nu s-a simțit apreciat indiferent de cât de mult a performat, este copilul care nu s-a simțit iubit și care încă mai așteaptă să audă de la unul dintre părinți „Sunt mândru de tine!”. De aceea nu are „frână”, nu știe când să se oprească pentru că nu e niciodată de ajuns, nu e niciodată suficient de mult, nu e niciodată suficient de bun rezultatul, aleargă într-una mult, epuizant, singur către nicăieri pentru că, de fapt, nici măcar nu știu cât ar fi de ajuns. 😦

*

Niciodată nu trebuie să fie mai importantă decât tine compania, organizația din care faci parte. N i c i o d a t ă!

E nevoie să înveți să te pui în ecuația asta a vieții și să înțelegi o dată pentru totdeauna că și tu contezi și că jumătate mort nu ești de folos nimănui. Jumătate mort ești o problemă pentru familia și prietenii tăi, nu pentru corporație. [De ce? Pentru că ești înlocuibil, de-aia!] Fără pic de energie (era prea dur „jumătate mort”, nu-i așa? Te-a cam izbit în plex? Mmm… îți spun cu mare sinceritate că mulți dintre cei pe care i-am văzut nici nu erau departe. Doar că știi ce, avem o percepție greșită și ni se pare că, dacă suntem în 2 picioare, înseamnă că suntem bine. Și nu este adevărat. Pot să fiu „jumate mort” cum spun eu fără ca să fie nevoie să mă pună pe targă. Doar că sunt un pic zombie și nu prea înțeleg ce e cu mine și ce ar mai trebui să fac. 😦 ) deci, ziceam că, fără pic de energie nu trăiesc doar supraviețuiesc.

Trece viața pe lângă mine, trec evenimentele fără să le pot trăi, cresc copiii, ni se transformă partenerii de viață și noi, pentru că nu am putut fi martorii schimbării, ne trezim într-o zi că suntem lângă alt om, trece anotimp după anotimp și nu sesizăm că pomii și-au schimbat culorile, că soarele e mai arzător, că…

Așa că drag om corporatist 😀 căruia nu îi spune nimeni să se mai și oprească din fuga nebună:

Te rog nu mai uita de tine!

Învață să spui „Nu.”

Dormi când trebuie să dormi.

Ai grijă să mânânci corect și de bună calitate (doar ai bani, nu?). Și nu uita să bei apă.

Cafeaua, dulciurile, alcoolul, drogurile te „ajută” să te duci mai repede pe spirala aia în jos.

Fă-ți o bucurie în fiecare zi! 🙂

Așa cum a făcut un om care, la un moment dat, a intrat în cabinet fiind îngrozitor de obosit și care, la un alt moment, mi-a trimis mesajul ăsta și poza unei magnolii lângă care se așezase doar pentru a o privi și a-și oferi aceea bucurie în ziua respectivă.

„Ligia, a trecut ceva timp de cand nu am mai vorbit… As vrea sa stii ca sunt bine. Iti multumesc din suflet pentru tot ce ai facut pentru mine. Iti trimit o poza legata de acel moment de care ti am povestit, in care ceva s a schimbat in perceptia mea. Am redescoperit frumusetea vietii si bucuria de a trai. Iti multumesc inca o data.”

Aminitrea acestui mesaj o iau ca pe un omagiu adus profesiei mele pe care azi o sărbătorim. 😀