– Dumnezeu să-i odihnească și pe Bagdasar și pe Arseni că am mâncat și azi! Pentru cei care nu știu așa se numește, Spitalul Clinic de Urgență Bagdasar-Arseni unde Bagdasar a fost primul neurochirurg din România iar Arseni este cel căruia îi datorăm existența clădirii și care a fost și el un mare neurochirurg român.

Așa ziceam cum mulți ani în urmă, mai mult de 10 cu siguranță, în multe dintre zilele petrecute în Bagdasar, când am traversat o perioada tare grea mai ales din punct de vedere financiar. Cum vă spuneam, lucram încă în spital și lucram și la cabinet. În multe dintre zile nu aveam posibilitatea să îmi cumpăr de mâncare așa că așteptam să termine „fetele” (aka infirmierele) să dea de mâncare bolnavilor ca să văd ce rămâne și pentru mine. Era bine pentru că mâncarea venea pusă deja în caserole și, norocul meu era că dintre oamenii internați erau unii care nu aveau nevoie de mâncarea din spital. Eu însă aveam. Asa că așteptam și după ce se termina cu împărțitul mă așezam și eu la masă. Puneam un pic de sare și mâncam. Si pentru că umorul a fost cel care m-a salvat toată viața mea, după primele îmbucături menite să îmi mai crească glicemia în sistem, mă opream din mâncat, făceam o cruce mare și ziceam asta cu voce tare.

*

Îmi luam atunci o lecție de viață pe care nu o înțelegeam mai deloc. Munceam mult, eram corectă, cinstită (în viziunea mea), făceam bine oricui mi se adresa așa că, privind din aceasta perspectivă, mi se părea o nedreptate ceea ce trăiam. Acu’, pe bune, aveam două servicii, nici unul ușor și eu totuși nu mă ajungeam cu banii. E drept că în perioada aia divorțasem și plecasem cu juma de casa în spate drept pentru care trebuia să refac cealaltă jumătate dar chiar și așa, tot mi se părea nedrept. Și mă cam certam cu Șefu’, mă mai rățoiam la el… știți mulți dintre voi cum facem atunci când credem că lucrurile ar trebui să fie așa cum credem noi. Dar, cum spuneam, mă învăța o lecție pe care pur și simplu, nu reușeam să o văd atunci.

Nu reușeam să trec de „Eu știu că ar trebui să fie așa…”. Acum, când mă uit de la înălțimea a 10 ani de experiență acumulată, azi când singura problema este ce aleg să mănânc, nu că mi-e teama că nu aș avea ce, azi mi se pare zbuciumul mult prea mare. Dar… Dă-i, Doamne, românului mintea de pe urmă! 

*

Așa încât, cam tot în perioada aia, mi-a mai adus ăl Bătrân și cu barbă în prim planul conștiinței mele o altă poveste menită să mă facă să privesc viața dintr-un alt unghi. Era luni dimineață, era vară, cald și frumos afară. Așteptam să înceapă vizita în saloane timp în care ne puneam la punct cu ce se mai întâmplase peste weekend pe secție. Când am intrat în primul salon una dintre asistente mi-a zis să vorbesc și cu doamna X care era în salonul 801, pe dreapta, patul de la chiuvetă. (Da, încă am imaginea clara în minte.) I-am luat dosarul, am văzut că eram aproape de aceeași vârstă, un pic peste 40 de ani și m-am uitat la ea. Era frumoasă, coafată, aranjată, cu o pijama de mătase și niște bijuterii de aur frumoase dar discrete. Era clar că avea banii pe care eu, la vremea aia, nu îi aveam. Dar mai avea ceva ce eu nu aveam: un cancer genital cu multiple determinări inclusiv la nivelul coloanei vertebrale. Mă uitam la dosarul ei, la ea, la neliniștea cu care aștepta verdictul doctorilor, moment în care m-am trezit cu următorul gând în cap. Și nu, nu am scris doar așa de dragul scrierii dramatice ci, fix așa a fost. De parcă toate sunetele din jurul meu se estompaseră și eu nu auzeam decât acest gând venit cine știe de unde:

– Ce zici, Ligio, dacă ar întreba-o cineva dacă vrea să facă schimb cu tine și să fie săracă dar sănătoasă, bună întreagă, pe două picioare, ce crezi, ar face schimbul ăsta cu tine? Dar tu, ai face schimbul ăsta cu ea? Știu că m-a trecut un fior de ghiață din cap și până în vârful degetelor de la picioare și mi s-a făcut rușine de tot zbuciumul cu care mă certasem cu divinitatea până atunci. [Mă rog, și cu guvernanții care ne luaseră 25% din salariu dar asta e o altă discuție]. 

*

Cum vă spuneam, mă uit azi cu detașarea dată de cei 51 de ani de viață, de multe povești aflate sau trăite și singurul lucru care îmi vine în minte – ca o concluzie menită să încheie o lecție de viață – este că în momentul în care un lucru persista în viata noastră cel mai bine de făcut este să ne oprim din a ne mai lupta cu lucrul respectiv pentru ca astfel să putem înțelege ce avem de înțeles. Practic, în momentul în care renunțăm să mai credem că știm noi ce e cel mai bine, prin renunțarea asta, căpătăm un alt unghi din care putem să privim fiecare situație de viață. Căpătăm alte înțelesuri care ne înțelepțesc. Și, în același timp, asta ne scutește să mai cheltuim mult timp și multă energie încercând să ne imaginam cum ar fi dacă… lucrurile ar fi altfel decât sunt. 

Nu zic că ar fi trebuit să accept cu umilință sărăcia din perioada aceea sau că ar fi trebuit să mă mulțumesc cu faptul că eram sănătoasă și în putere. Nu cred că Șefu ne vrea săraci și proști. Dar cu siguranță și-a propus să ne facă mai înțelepți. Și, implicit mai buni.

Ce cred, ce știu de fapt, pentru că asta s-a întâmplat atunci cu mine, este că în momentul în care am încetat să mă mai războiesc cu situația în care mă aflam, când am încetat să mai cheltui energia pe lupta mea cu viața, vremurile și oamenii potrivnici, am putut să folosesc timpul și energia aia să ies de acolo și să îmi construiesc o altă viață. „Întâmplarea” aia m-a învățat să mă uit la ce e bun și frumos dar, mai mult decât atât, m-a învățat să trăiesc sentimentul de recunoștință. 

Așa cum recunoscătoare sunt și pentru faptul de a fi lucrat acolo, în locul ăla unde frica, deznădejdea, angoasele, durerea de toate felurile se împletesc cu bucuria, speranța, gratitudinea, uimirea, exuberanța, dragostea de viață și încrederea care împreună – și bune și rele – formează un liant pe care îl voi numi firul vieții. Firul ăla al cărui capăt nu îl știm dar de care trebuie să ne ținem pentru ca astfel să nu mai rătăcim Cărarea. Sentimentele și emoțiile trăite sunt cele care ne spun că încă suntem aici pe pământ, nu în gând. De aceea, negând sentimentele care exsită în noi și refuzând să le aducem la suprafață pentru a le înțelege nu face din noi altceva decât niște zombi care rătăcesc prin lume prăpădind zile și întâlniri cu oameni care ne-ar putea reanima și ar putea să ne aducă iar lângă acel fir rosu al vieții pe care să îl apucăm și să-l urmăm bucuroși fiind de fiecare pas făcut.

*

Dați-vă o pauză, faceți măcar juma de pas în spate ca să puteți avea o imagine de ansamblu și vedeți ce aveți de învățat de la o întâlnire cu un om, de la o „întâmplare”, în general, vedeți ce are viața voastră să vă spună, care este Povestea voastră și ce aveți de învățat din ea.

Și fiți recunoscători. E un sentiment absolut mi nu nat.

A! și faceți exercițiile alea din imagine măcar 2-3 săptămâni și după aia mai vorbim.