Suntem de multe ori remorcherul unui om. Unii dintre noi, suntem aceia care se încumetă să tragă un alt om de pe un țărm pe altul, dintr-un loc în altul, de la rău la bine, de multe ori fără să fim pe deplin conștienți de efortul care urmează să-l facem.

Și dacă suntem și dacă nu suntem în stare să anticipăm ce resurse ar trebui să „cheltuim” (de timp, de bani, de energie) sunt oameni pentru care totuși nu pregetăm niciun efort.

Uneori ne iese, uneori nu.

Uneori oamenii apreciază, uneori nu.

Și tot uneori trăim acel sentiment de satisfacție față de rezultat.

*

Ce mi se pare extrem de important este faptul de a nu renunța niciodată să fii remorca unuia care nu poate pleca din locul acela în care nu îi este bine. Cu fiecare om reașezat pe drumul lui, se mai înclină balanța binelui, a acelei părți din lume care este bună.

Așa că azi, când încercam să zăresc malul celălalt unde ne va primi marea cea mare, uitându-mă la vaporașul ăsta care trage după el bacul destul de încărcat cu oameni și bagaje, nu am putut să nu mă gândesc că noi, terapeuții, așa ne încumetăm să-i tragem pe unii oameni înspre mai binele lor.

După care, în timp ce scriam, mi-am dat seama că mulți putem – măcar o data în viață – să întindem mâna către un om și să-l „remorcam” către un loc în care viața lui să fie altfel.

Și vă spun din experiența personală: când vom avea mai multă nevoie de un „remorcher” vom avea parte și noi de el pentru că binele se întoarce în spirală.

Spirala aia care ne crește și ne înalță și dă posibilitatea sufletului să se manifeste în toată plenitudinea forței lui. Forță aceea care ne dă posibilitatea de a iubi. Pe noi înșine, pe ceilalți fără să ne mai întrebam de ce și cum și când s-a întâmplat asta.

Pentru că binele se simte, se trăiește, nu se întreabă. Binele se face, se împarte așa cum împarți o pâine caldă care ostoiește suflete.