Am lăsat multe vise în spate. Pur și simplu a trebuit să îmi desprind o parte de suflet ce se lipise de un om ori o poveste sau chiar de o casă de vreo doua ori și, de fiecare dată, s-a făcut o rană, mai mare sau mai mică, pe care firesc că o ascundeam de lume bravând, râzând mult și din când în când dansând.

Îți trebuie mult timp să vindeci o rană de asta dar de fiecare dat speri și continui să faci ce e de făcut, ce ai promis că faci, ție sau altor oameni sau poate nimănui cu vorbe dar dacă ai inceput ceva îi musai să îl duci la bun sfârșit și astfel continui să mergi chiar și atunci când lacrimile care sunt într-un supraplin îți înțeapă ochii și îți blurează imaginea. Dar, chiar și așa, printre gene ude, tot poți să observi viața, oamenii, întâmplările pe care le iei ca repere și continui, continui, pas după pas, zi după zi, cuvânt după cuvânt, atingere după atingere.

La un moment dat chiar dacă nu te hotătrăști tu, te va hotărî viața și va trebui să te oprești oboseala fiind un semn bun că ai nevoie să mai faci și o haltă. Dar nu doar ca să mai prinzi puteri ci să poți să te uiți în urmă și să înțelegi că există zile și oameni și întâmplări care au fost definitorii; că, pe o axă a vieții tale ei sunt acolo prezenți iar tu ai devenit azi ceea ce simți că ești pentru că acele lucruri s-au întâmplat alături de ei și nu de alții.

Când ești dispus să lași în urmă toate acestea, care pot fi case sau (re)sentimente, abia atunci ești pregătit să îți afli adevărul, despre tine și despre lume. Abia atunci începi o călătorie care te traversează dincolo de frici și de ranchiuna dată de gândul că toate acele lucruri s-au întâmplat.

Abia când renunți la îndârjirea care te făcea să crezi că „altfel ar fi fost mai bine”, abia atunci ai să poți să îți primești adevărul vieții tale care te-a pus în situația nuștiucare, te-a făcut să dăruiești unui om zile sau ani, bucurii sau chiar vindecare, o casă sau – mai presus de toate – iubirea de care erai în stare. Adevărul acela care îți arată o imagine completă a întâmplărilor, care acum se văd a fi fost înlănțuite abia acum înțelegi că fiecare a avut rostul său, fiecare a reprezentat ceva-ul din momentul respectiv fără de care ziua de azi ar fi fost altfel iar altfel nu e obligatoriu să fie egal cu mai bine.

*

Dacă te uiți la drumul parcurs e ca și cum ai fi sărit din piatră în piatră și vezi cum unele au fost mai ascuțite, altele alunecoase dar care împreună formează reperele tale, ghizii tăi care te-au condus spre noi înțelesuri iar toate aceste noi înțelesuri îți formează adevărul despre viața ta și despre felul în care a trebuit să evoluezi.

Așa încât, dacă azi ești cumva așezat pe o piatră și crezi că nu vrei sau nu mai ai unde sau nu mai trebuie să mai continui îți spun că mai bine ar fi să te mai uiți încă o dată în urmă. Vezi care ți-au fost oamenii și momentele care te-au influențat și care azi îți sunt pietre de hotar pentru că asta te va ajuta să te înțelegi pe tine. Poate chiar o să ajungi să te admiri pentru reușita de a fi ajuns aici ca astfel să ai încredere în tine și în viața asta formată din toți oamenii întâlniți și toate locurile în care ai fost. Pentru că da, și tu și eu, suntem suma tuturor întâmplărilor din viața noastră.

Iar când alegem să ne infruntăm chiar și cele mai neplăcute amintiri abia atunci putem să admitem că mulți ne-au fost profesori, putem să le înțelegem lecțiile pentru ca astfel să pot să traversez hotarul dintre o viață trăită în frică și o viață… trăită.

Hai, uită-te la ce ai de uitat, înțelege ce ai de înțeles, lasă în urmă ce nu îți mai e de folos și începe să trăiești viața la care până azi doar ai visat. Din simplu motiv că viața se trăiește aici, pe pământ, nu în gând.