Greul nu foarte greu de azi.

De fiecare dată când mi-a fost greu în viața asta și, credeți-mă pe cuvânt nu au fost puține, după ce mă lamentam și îmi plângeam de milă îmi venea în minte povestea bunicii mele care trecuse un război având doi copii mici. Unchiul meu este născut în 1943 și mama în 1946. Întotdeauna, în momentele mele de deznadejde, îmi spuneam: „Dacă Buni a reușit să treacă un război cu doi copii mici, atunci eu nu am cum să nu reușesc.”

N-am știut-o altfel decât ușor adusă de spate, cu niște ochi blânzi care te priveau din spatele unor lentile cu dioptrii mari și al cărei obiectiv era să știe pe toată lumea mulțumită. Se încovoiase lucrând croitorie, aplecându-se să buchisească rochii și bluze și fuste pentru doamne care veneau la noi în casă dintotdeauna și care aduceau cu ele miros de parfum și dorință de a fi frumoase și elegante. Buni nu a avut niciodată serviciu dar tot niciodată nu am văzut-o stând degeaba. Dar nici nu s-a plâns că nu stă. Ba, din contră, îmi mai zicea câteodată: „Eu dacă mă trezesc dimineața și nu am nimic de făcut mi se face, așa, un gol în stomac.”

De aceea probabil nu am aflat prea multe amănunte din perioada aceea pentru că nu avea timp să se plângă de ceva. Până într-o zi când o tot întrebam de surorile și frații mamei ei de care era foarte apropiată și pe care i-am cunoscut și eu de unde se trage concluzie că genele sunt bune. 😀 Trei dintre ei au trăit peste 90 de ani, buni întregi la minte și la trup.

Ce mă interesa să aflu era povestea unor inele de aur și de platină pe care le primise de la mătușa ei „… care aveau rubine și safire într-o montură foarte frumoasă…” după cum le descria Buni și pe care nu le mai avea.

-Păi, ce-ai făcut cu ele? Unde sunt? Arată-mi-le și mie! I-am zis entuziasmată eu fiind încă de pe atunci fascinată de bijuterii.

-Ei, mamă, de unde să le mai am? Le-am vândut în ’46 pe câțiva saci de făină și de mălai. Și sare și ce-o mai fi fost atunci…

-Cum, domne, să le vinzi. Aoleooo nu cred așa ceva. De ce să le vinzi? Trebuia să le păstrezi, să ni le dai nouă…

-Doamne, Ligia, mamă…

-Ba nu. Trebuia să le păstrezi și…

-Ligia, tu știi cum a fost atunci?

Cred că în momentul ăla am auzit prima dată vocea bunicii mele înăsprindu-se. S-a oprit din lucru, și-a lăsat pe genunchi materialul la care lucra și s-a întors către mine care stăteam tolănită pe divanul ei, jumate visând la niște bijuterii pe care nu le văzusem și pe care n-am să le văd niciodată. Eram mică, naivă, cred că aveam vreo 10 ani atunci. Nu înțelegeam viața, lumea în care trăiam decât în măsura în care mi se releva. Iar Buni făcea în așa fel încât să mă țină departe de rele, de griji astfel încât nici perspectiva mea nu era foarte mare. De aceea nu înțelegeam cum ai putea să renunți la niște minunate bijuterii pentru ca să cumperi mâncare.

-Tu știi cum era atunci?, a reluat Buni. Nu se mai găsea nimic de mâncare, eram după război și venise și foametea. În ’46 a fost secetă mare și nu se mai găsea nimic. Umblam pe stradă ca beți din cauza foamei, clătinându-ne. Ne duceam pe malul Dâmboviței și culegeam știr pe care îl fierbeam într-o oală cu apă, aruncam și o mână de mălai și ziceam că e ciorbă. N-am să uit că aveam o donicioară din lemn în care țineam sarea și când se mai întâmpla să avem pâine, luam sare din donicioara aia, puneam pe felia de pâine și râdeam spunând că e unt.

Când n-am mai avut încotro l-am trimis pe tac-tu mare cu bijuteriile alea să le vândă și s-a întors cu un sac de făină, unul de mălai, ceva cartofi… Pentru că altfel muream de foame.

Țin minte că mi s-a făcut rușine că o certasem. N-am mai zis nici una nimic. Poate ar mai fi fost de povestit dar cred că nu mai putea ea.

*

Despre asta și despre multe altele mi-am adus aminte când am citit Toată lumina pe care nu o putem vedea și m-a făcut să mă gândesc că nu era un timp mai potrivit să o citesc decât în aceste vremuri de molimă.

Cartea asta a reușit să mă încânte cu felul extraordinar în care este povestită făcându-mă să văd cu ochii minții străzi din Paris. M-a făcut să-mi doresc să ajung la Saint-Malo ca să mă conving că o să simt briza oceanului la fel ca atunci când citeam în balconul meu din București, într-un timp în care simțeam pe piele doar mici pale de vânt care îndrăzneau să treacă dincolo de rama ferestrei mele. Dar, în același timp, cartea asta mi-a povestit drame individuale trăite de oameni simpli, obișnuiți care au îndurat foame, sete și mai ales frică. O frică cumplită că în secunda următoare s-ar putea să nu mai fii. Că poți să fii prins, împușcat sau să mori sub dărâmături. Drama asta individuală descrie cel mai bine absurdul războaielor.

Ne este greu acum? Pe dracu. Terminați cu prostiile. Mie și vouă, celor care veți citi, nu ne este greu. Sunt alții cărora cu adevărat le este greu. Noi, doar ne alintăm și ne plângem de milă ca într-un drama queen adolescentin.

Cum ne este? Dificil cu siguranță.

Ce trebuie să facem? Să ne adaptăm. Să căutâm soluții viabile potrivite fiecărui obstacol pe care îl vom întâlni în calea noastră până când ne vom întoarce la o normalitate.

Ceea ce vă doresc din suflet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.