Profesorul Panoza

M-am tot gândit cum să găsesc eu cuvintele cele mai potrivite prin care voi, cei care nu l-aţi cunoscut pe dom’Panoza, să puteţi să-i cuprindeți mareţia şi frumuseţea. Da, frumuseţea sufletului reflectată în lumina de pe chip. Eu l-am cunoscut în ianuarie 1996 când m-am angajat prima dată în spitalul Bagdasar. [Când spun prima dată nu sunt ca femeile alea care zic „Când m-am măritat io prima dată cu Costel…” de parcă s-ar mai fi măritata și a șaptea oară ci, spun așa, pentru că au fost două perioade, bine delimitate, în care am lucrat în acest loc el însuși cu o istorie interesantă.] Atunci, în ianuarie ’96, profesorul Panoza avea 70 de ani, era sănătos la minte şi la trup, emana forţă şi mult drag de viaţă. Trăia, interacţiona, opera fără încrâncenare, avea o linişte proactivă pe care reuşea să o impună oricărui om care era dispus să înveţe să trăiască frumos. Doamne, şi-avea un râs molipsitor a cărei amintire îmi aduce şi azi un zâmbet pe buze şi multă caldură în suflet.

Avea o privire pătrunzătoare dar fără să te deranjeze, era ca şi cum te-ai simţi în siguranţă să-i dai voie să-ţi intre în suflet. Şi nu greşeai. Sunt convinsă că cei care i-au permis să le intre în suflet au continuat să-l simtă acolo şi după ce el nu a mai fost printre noi.

Pentru mine doctorul Panoza a fost tatăl pe care nu l-am avut, mentorul care te ghidează fără ca măcar să-ți spună că există o cale sau alta. (De aceea fotografia pe care o vedeți și voi stă pe biroul din cabinet) Era un fin cunoscător al oamenilor, un bon viveur care a gustat viața și a trăit-o luând de la ea mult din ceea ce are frumos. Cred că de aceea știa să te poarte către rezultatul cel mai bun fără să-ți spună ce sau cum să faci, pentru că era suficient să fii atent la el și să îl urmezi. Te învăța să gândești un caz, iar „schema” ce s-a format în timp în mintea mea din interacțiunea cu el, s-a potrivit mai târziu și în munca de psiholog. Din simplul motiv că te învăța să vezi omul, să îi asculți păsul ca astfel să poți să faci tot ce stă în puterea ta ca acelui om să îi fie mai bine.

Îmi aduc perfect aminte tot din perioada aceea, a primilor ani în Bagdasar, când încă nu înțelesesem eu ce înseamnă chirurgia coloanei vertebrale, de un pacient cu o patologie cum nu mai văzusem (și aveam să văd foarte rar în anii următori). Era un bărbat de 35-40 de ani care avea o afecțiune a coloanei toraco-lombare din care cauză era aplecat de la mijloc într-un unghi de aproximativ 50 de grade. Aproape că nu vedea pe unde merge.

Dom’Panoza l-a internat și, împreună cu ceilalți doctori, au început să gândească cazul. L-a rugat pe pacient doar să nu-l grăbească, să nu-l întrebe în fiecare zi „Dar pe mine când mă operați?”. La un moment dat l-a operat și, după ceva timp de stat la pat, a venit momentul să-l ridice în picioare.

Și așa de mare mi-a fost dezamăgirea (de „copil” neexeperimentat și habarnist) când am văzut că pacientul nu era drept ca bradul dar la fel de mare mi-a fost mirarea când am văzut cât era de fericit. Explicația a venit tot de la doctorul Panoza care, atunci, în salon, ne-a spus de parcă mi-ar fi auzit întrebările din gând:

– Vă dați seama, copii, că acum acest om poate să meargă singur pe stradă, poate să privească oamenii în ochi. iar durerile i-au fost mult diminuate?

Aia mi-a fost una din marile lecții în care am înțeles să evaluez altfel binele și am înțeles atunci că, de multe ori, mai binele chiar poate fi dușmanul binelui. Pentru că dacă ar fi încercat să-l îndrepte mai mult creșteau exponențial riscurile ca pacientul să rămână paralizat. Atunci cred că mi s-a conturat prima dată în minte cum e cu limitele la care trebuie să știm să ne oprim. Ce trebuie să înțelegem este că această oprire nu este o înfrângere, ea nu trebuie să întunece bucuria pentru rezultatul obținut. Pentru că tot el, profesorul Panoza, ne spunea cu ceva obidă în glas:

– Tată, noi suntem niște cârpaci. Remediem, dregem ce e de dres dar vindecare cu adevărat doar Isus a făcut. Ce s-a stricat, e bun stricat și tot ce mai avem noi de făcut este să dregem care, cum ne pricepem, pentru ca oamenii care vin la noi să plece mai bine decât au venit.

Dar, ceea ce cu siguranță fac mulți doctori, chiar dacă nu fac lucrurile să fie așa cum au fost inițial înainte de apariția bolii sau a accidentului, cu siguranță rezultatul muncii lor cresc calitatea vieții pacientului. Chiar și așa „cârpaci” cum spunea profesorul Panoza că sunt, mulți dintre doctorii din România contribuie la bunul mers al acestei societăți. Gândirea aceasta defectuoasă de a căuta să aducem în prim plan ceea ce nu este bun nu face altceva decât să ne facă niște mari candidați la nefericire pe noi cei care avem nevoie de ei. Eu nu spun nici să vorbim doar despre ceea ce este bun și restul să ignorăm. Perspectiva pe care aș vrea să v-o dau este că, atunci când ne uităm la ceea ce este bun, pe fondul acelei stări de bine vom putea să găsim mai lesne soluții pentru ceea ce nu este bun. Aducându-i în discuție pe cei care merită să fie cunoscuți, vorbind despre binele pe care noi, beneficiarii lor, îl trăim datorită muncii lor nu facem altceva decât să restaurăm încrederea într-o normalitate pe care ne-o dorim a fi prezentă în societatea noastră.

Aceasta este și intenția mea prin aceste texte de a vă descrie în culori mai prietenoase o lume de care oricum vom avea nevoie la un moment dat al vieții noastre. Să, dacă vom reuși să o privim influențați fiind de aceste culori s-ar putea ca și perioada petrecută pe lângă ei să nu ni se mai pară atât de ostilă.

*

În ziua de care mi-am adus aminte şi pe care vreau să v-o povestesc dom’Panoza nu mai era de mult timp printre noi. Dar, chiar şi aşa, nu cred că treceau 2 zile fără să-l pomenim. Cred că fiecare dintre noi avea o amintire doar a lui legată de profesorul Panoza din simplul motiv că la fiecare întâlnire cu el mai învățam ceva. Nu vorbea niciodată în plus, nu spunea cuvinte aiurea (nici măcar atunci când glumea și făcea bancuri) cum, la fel, nu făcea un gest în plus sau inutil atunci când opera.

Într-una din sălile de operaţie urma să se desfăşoare o operaţie grea, cu risc mare atât din punct de vedere chirurgical cât şi al anesteziei. Toate amănuntele fuseseră puse la punct, toate etapele operaţiei au fost stabilite până la cel mai mic detaliu. Fiecare membru al echipei operatorii ştia exact ce are de făcut, când şi cum. Unul din riscurile cele mai mari era o sângerare masivă dar, echipa de anestezie era pregatită cu tot ce trebuie pentru a face faţă (şi) unei astfel de situaţii.

Totul a decurs relativ bine până la un moment în care doctorul care era mâna întâi i-a spus anestezistei că bolnavul a început să sângereze şi că îi e dificil să stăpânească sângerarea şi a mai rugat-o să facă şi ea ce are de făcut pentru a rezolva.  Cei doi medici se ştiau de ani buni şi lucraseră mult împreună. Atât de mult încât nu mai aveau nevoie de multe cuvinte pentru a putea să se facă înțeleși. În ochii chirurgului – aceea fiind singura parte a corplui care rămâne neacoperită – Rodica a putut să vadă îngrijorarea. Chiar atunci a venit şi un al treilea doctor care „s-a spălat” rapid şi s-a îmbrăcat steril ca să le poată da, la propriu, o mână de ajutor.

Rodica, anestezista care lucrase atâţia ani cu dom’Panoza, în acele momente extreme de tensionate, în timp ce făcea tot ce trebuie ca lucrurile să o ia pe un făgaş normal, a spus în gândul ei:

-Dom’Panoza ce faci? De acolo de unde eşti, ajută-ne şi pe noi şi pe amărâtul ăsta să ieșim cu bine…

[Toţi cei trei chirurgi aflaţi atunci în sala de operaţie lucraseră cu profesorul Panoza. Toţi fuseseră discipolii lui şi fiecare dintre ei luase ce-a putut şi (cine ştie?) ce îi fusese îngăduit să ia din întâlnirea cu el. Fiecare îl percepuse în felul lui, fiecăruia în parte îi spusese alte cuvinte și se raportase la el într-un fel diferit. Pentru că așa era el, reușea să vadă omul de dincolo de aparențele sociale, reușea să vadă partea bună din fiecare și, așa îmi place să cred că l-am perceput eu pe Dom’Panoza, de aceea putea să stingă conflicte, de aceea a reușit să tolereze și să le ierte colaboratorilor săi micile sau marile greșeli pe care ei le-au făcut față de el. „Tetea” (așa zicea la telefon când ne suna: „Tetea la telefon.” sau „Ăl bătrân…” și râdea tare și cu poftă de propria glumă) ne-a format direct sau indirect pe toți.]

Lucrurile se precipitau şi se derulau cu viteză chiar dacă lor li se părea că se dilată timpul şi că se prelungeşte totul peste limita compatibilă cu viaţa. La un moment dat au reuşit să oprească sângerarea, au continuat operaţia şi, când s-au mai detensionat, unul dintre ei a spus:

-Aşa ar fi făcut şi dom’Panoza…

Rodica, auzindu-l, a zâmbit şi şi-a întors privirea către monitorul de anestezie care înregistrează puls, ritm cardiac, saturaţia oxigenului în sânge, ale cărui unde continuau să curgă într-un ritm normal. Curgerea lor era identică cu aceea a timpului de care nu suntem întotdeauna conştienţi.

Încă o luptă fusese câştigată.

Puteţi considera oricum „prezenţa” lui dom’Panoza: ca învăţături transmise discipolilor și care se regăsesc în actul chirurgical sau ca o energie ce ne poate însoţi în drumul nostru către mai bine. Pentru mine ambele sunt perfect valabile.