Băi, nene, chiar tre’ să avem grijă cu dorințele astea că eu cam așa cred că se întâmplă. Pentru că mi-aduc aminte un moment din viața mea de acu vreo 7-8-10 ani (că, dacă-s mulți așa în general, de unde să mai și știi ) pe vremea când locuiam în zona 11 iunie. Și, de multe ori, ca să ajung acasă urcam dealul Mitropoliei, mă opream un pic în biserică, mă duceam cu predilecție la icoana Maicii căreia mereu îi spuneam: „Tu ai fost femeie aci, pe pământ așa că știi că nu e ușor. Te rog dă-mi putere să le trec pe toate!”. Ceea ce se poate dovedi aproape științific că a făcut-o în toți anii ăia și nu numai.

După ce terminam cu cererile și mulțumirile ieșeam și, de data asta, coboram dealul ca să mă duc acasă.

Până într-o zi în care pur și simplu parcă m-a trăsnit un gând venit parcă de nicăieri. Probabil că oi fi fost ca în bancul cu tipul ăla care voia să câștige la loto și căruia, o voce exasperată din ceruri i-a spus: „Da’ pune o dată un bilet…”

E, eu, în timp ce parcurgeam curtea Mitropoliei, mi-am dat seama că în toți anii chiar avusesem putere să le duc pe toate (care, frate, nu fuseseră deloc ușoare că mi se întâmpla să mai povestesc una-alta și vedeam că li se umple ochii de lacrimi la câte un om mai sensibil) și chiar mi-a dat putere.

Așa că, în momentul în care am înțeles că nu puterea este cea care „face totul”, m-am întors fizic cu fața din nou spre biserică, îmi venea chiar să mă întorc, să intru și să mă duc iar la Maica și să-i spun:

„Gata, bre, cu puterea că nu plecăm la olimpiadă! Am înțeles, pot mult, duc mult, rezolv mult dar, gata! De acu’ dă-mi oameni buni care să mă ajute, dă-mi încredere că tot de la oameni poate să-ți vină și binele așa cum a venit și răul. Dă-mi, Doamne, bucuria de a mă întâlni cu oameni și seninătatea de a primi tot binele care vine de la ei.” Și cred că oi mai fi spus eu și altele dar, cum spuneam, a trecut multișor de atunci.

Știu doar că ăla a fost un „AHA!” al meu care m-a făcut să rețin ideea de a avea grijă cu cererile astea căci, iată, îndeplinirea lor poate veni cu niște limitări.

Mult mai târziu am aflat-o și pe aia cu „Facă-se voia ta!” pe care mulți, foarte mulți dintre noi o spunem când mormăim în barbă câte un Tatăl nostru. Și, după ce zicem Tatăl nostru care cuprinde acest „Facă-se voia ta!”, începem cu o listă – și dă-mi-l pe Gheorghe, și dă-mi mașina aia roșie ca a lu’ Vasile (aoleo, La mulți ani de sfântul Vasile că ce om minunat a fost și el. ) uitând că, doar uMpic în urmă spusesem „Facă-se voia Ta”.

Numai că „Facă-se voia Ta!” este posibil doar în momentul în care vom fi renunțat la trufia de a considera că doar noi știm ce am avea nevoie și doar noi știm de unde și în ce fel ne poate veni binele.

Așa că, îndemnul meu este pe două level-uri : ori vă străduiți să formulați cât mai precis și mai nuanțat sau, treceți la „next level” și vă lăsați pe mâna lu’ Ăl Bătrân și cu barbă având grijă doar să vă folosiți liberul arbitru ca să puteți să vă strecurați și printre „ofertele” Ăluilalt.

Hai, un cântec vesel să cântăm și azi și în tot anul! La mulți ani!