James Holder este un psihoterapeut adlerian care în 2019, dacă nu mă înșel, a venit la invitația Institutului de Psihologie și Psihoterapie Adleriană din România să susțină workshop-ul „Strategii de încurajare a autocontrolului la persoanele dependente de alcool, droguri și alte dependențe comportamentale”. Povestea pe care am să v-o spun și vouă și pe care o știu de la domnia sa este următoarea.

Dl. Holder avea un pacient care era dependent de blackjack sau „21” și care venise în terapie pentru că își dorea să se lase și nu reușea singur. Jocul acesta de cărți are o anumită particularitate aceea că, jucătorul în momentul în care mai cere dealer-ului o carte, bate în masă și zice „Hit me!”. Povestea de viață a pacientul lui Holder era că provenea dintr-o familie formată din părinți și 2 copii el fiind fratele mai mare. Tatăl, alcoolic și violent, atunci când se întorcea acasă beat îi lua pe toți la rând – soția și cei doi copii – și îi bătea până era răpus de băutura și oboseala.

Ce strategie reușise pacientul lui Holder să adopte, copil fiind, pentru ca astfel să își apere sora mai mică și mama? Se așeza în fața tatălui său și îi zicea „Hit me!”.

Ce strategie a găsit ani de zile mai târziu băiatul acela devenit bărbat? Sau, cum spune Adler: ce amintiri timpurii i-au dictat scenariul de viață? Fix alea pe care le avea. Așa încât, de fiecare dată când, din varii motive sau situații, se confrunta cu o tensiune (psihică și/sau în corp), de fiecare dată când o situație de viață îi provoca o suferință care îl ducea fix în amintirile acelea de atunci, când cineva îl făcea să se simtă la fel cum tatăl lui îl făcuse, apărea nevoia de acel „Hit me!”.

Gestul pe care multe popoare îl au, acela de „a bate în lemn” este pentru că, în timp ce facem asta, este ca și cum ne-am „scutura” de toată tensiunea provocată de gândul irațional că ceva rău urmează să se întâmple. Gest pe care îl fac cei mai mulți jucători de blackjack.

Dintre „poveștile” mele de terapeut este una care încă îmi revine în minte destul de des dar mai ales când mai aud de o tragedie legată de nenorocitele astea de jocuri de noroc.

Am avut un pacient un pic mai în vârstă decât mine, povestea întâlnirii cu el are câțiva ani, care avea 50+, era căsătorit, avea o fiică adultă și la casa ei, el era un specialist în domeniul lui de activitate, domeniu care îi dădea posibilitatea de a câștiga bani mulți așa încât, pacientul meu avea de unde să joace. „Am pierdut vreo 3 case, cred…” a fost mărturisirea lui la un moment dat, luase bani de la cămătari, avusese niște interacțiuni cu ei nu foarte fericite, cam ajunsese „on the bottom” iar la terapie venise pentru că fiica lui insistase ba, chiar îi dăduse ultimatum. Își iubea mult fiica, îi era rușine de ea și ăsta a fost declanșatorul care l-a ajutat să treacă dincolo de orgoliu și de rușine și de toate câte mai sunt în mintea unui om și să se așeze în fața unui psiholog. Acest om, după ce s-a mai detensionat în urma mai multor întâlniri, după ce a povestit mai multe întâmplări din viața lui, au început să îi revină amintiri și mi-a putut povesti că, atunci când era copil, tatăl lui îl lega în lanț ca pe câini și îl punea pe o sârmă care îi dădea posibilitatea să se miște totuși prin curte. Aveți imaginea, nu-i așa? Ce făcea el ca adult? „Bătea” păcănelele, dădea în ele așa cum ar fi vrut să dea în cel care îl abuzase.

Care este intenția mea cu acest text? Să vă fac conștienți de două aspecte.

1. În spatele oricărei dependențe este o suferință așa că nu mai judecați pe nimeni pentru că, realist, vorbind, habar nu avem ce e în sufletul altui om, ce poveste de viață are, ce duce cu el fără ca măcar, de cele mai multe ori, să fie conștient.

2. Faceți tot ce stă în puterea voastră (și un pic mai mult) și scăpați de dependențe și, dacă puteți, atunci când vedeți un om că se luptă cu drogodependența, cu alcoolismul, jocurile de noroc, pornografia, sexul ocazional, etc, etc. spuneți-i că există soluție pentru problema lui pentru că nu știm niciodată ce rezonanță poate să aibă cuvintele noastre în povestea de viață a altui om. Realist vorbind, oamenii care au o dependență sunt foarte singuri în lupta cu dependența pentru că, până să devină vizibilă pentru toată lumea, ei se chinuie singuri și să scape dar și să-și ascundă problema cu care se confruntă.

Și mai este un aspect: orice dependență reprezintă o „cârjă” pe care am să o mențin în viața mea atât timp cât o să cred că nu pot să merg mai departe decât dacă mă „sprijin” în alcool, tutun, drog, joc de noroc, etc. Până când nu devin conștient de valoarea mea, de puterea mea, până când nu sunt încântat de mine ca astfel să mă pot iubi pentru toate câte sunt dar și pentru ce nu pot să fiu, nu am cum să ies din necazul acesta care este lupta cu dependența.

N-am ce încheiere să scriu decât „Să ne dea Dumnezeu gândul cel bun ca să putem să luăm cele mai bune decizii!”