Nu m-a învățat speranța în sensul de vis dar m-a învățat nădejdea adică încrederea, convingerea că la un moment dat va fi altfel decât este în momentul acela în care suferi.

M-a învățat nădejdea incluzîndu-L pe Dumnezeu dar fără să o spună explicit pentru că pe vremurile alea nu era de vorbit de credință și de Dumnezeu. Știu că alții nu au ținut cont de asta și au continuat să le vorbească copiilor despre El și despre credința în el dar acum, când mă gândesc mai bine (hmm… acum când ea nu mai e de mai bine de 10 ani 😦 ) îmi dau seama că, fără cuvinte explicite, doar prin atitudinea ei, m-a învățat să cred. Era atât de temătoare, draga de ea, încât de aceea nu îmi spunea explicit despre credință ca nu cumva cine știe cu cine să vorbesc și cine știe ce să pățim. La fel cum ascultam Europa Liberă cu toate ușile închise, cu radioul dat cât mai încet ca nu cumva „să ne prindă”. Trecuseră multe peste ea și felul în care învățase să le facă față era printr-o grijă permanentă amestecată cu nădejdea nestrămutată că vin și vremuri mai bune. Așa fost ea, Bunica mea, și cam așa a fost viața mea alături de ea. Grijă și nădejdea că va fi bine. Îmi vine să zic că m-a antrenat bine. Mă rog, partea asta cu nădejdea 😀

*

Ieri, în terapie, una dintre paciente a spus un lucru atât de mișto:

„Am impresia că mă trec (vremurile) printr-o sită…”

M-a izbit metafora asta pentru că imediat mi-am adus aminte că pe peretele la care mă uit când stau la biroul de acasă, birou la care mi-am petrecut toată perioada de izolare, unde am muncit multe ore în fiecare zi și de unde scriu și textul ăsta, pe peretele ăla am multe post-it-uri cu idei care îmi vin și știu că nu vreau să le pierd așa că le trec repede pe bucata aia de hârtie colorată și mi-o așez în fața ochilor ca să mă întorc la ea când or fi vremuri mai prielnice. E, și chiar la început de lockdown am scris pe o foaie așa:

„Să lăsăm timpul să cearnă ce este bun și să păstrăm partea de bine care a venit cu molima asta.”

Așa că vă dați seama cum m-a izbit atunci când am auzit în cabinet că felul în care se simte femeia din fața mea este că e trecută printr-o sită a vremurilor pe care le trăiește. Și cred că, metafora asta relevă foarte bine felul în care suntem acum.

Ați cernut vreodată făină prin ciur? Știți mișcarea aceea elipsoidală care trebuie făcută și care e menită să desfacă cocoloașele formate și, mai ales, să rămână în sită gunoaiele, scamele de la sacii în care făina a stat, să separe bunul de rău, folositorul de nefolositor.

Cam așa e și cu noi acum în perioada asta. Nu ne zguduie grav vremurile astea, dar nici nu se mai opresc și continuă să ne miște și să ne treacă „prin ciur și dârmon” cum mai spunem noi, românii. Nu e simplu, nu e ușor dar nici nu avem cum să ne împotrivim vremurilor. Ne putem împotrivi multor lucruri în viața asta dar vremurilor nu. Și, în același timp, nici nu putem să ne lăsăm doar trăiți de vremuri fără să fi înțeles nimic.

Partea proastă este că, până când vremurile nu se mai așază, nu se va termina nici cernerea noastră – a fiecăruia la nivel personal și nici a noastră ca omenire – așa că ceea ce simțim că ni se întâmplă este dispersarea noastră în bucăți. Și nici nu cred că suntem departe de adevăr. Doar că „desfacerea” asta în bucăți ar fi bine să o privim ca pe o etapă de scuturare a ceea ce nu era bun în noi. Asta ne poate ajuta să dăm un sens acestui zbucium pentru că, atunci când dăm sens lucrurilor, devin mai ușor de ingerat.

Acum, ce să zic, rămâne ca fiecare să fie atent la el și, mai ales, să fie cinstit cu el și să-și răspundă la întrebarea: ce am lăsat eu în urmă în anul care a trecut? Mă rog, și că ai vrut și că n-ai vrut, și că erai sau nu erai pregătit ori nu te gândisei că ai putea renunța la ceva, sigur ai făcut-o. Și, hai să fim cinstiți, fiecare dintre noi știe că de multe ori în viață tărăgănăm lucrurile, amânăm luarea deciziilor, ne ferim să ne privim pe noi și pe ceilalți cu ochi critic care ne-ar ajuta să facem o schimbare, toate până la un punct în care, „ceva” se întâmplă și suntem nevoiți să facem într-un timp scurt acea schimbare pe care o tot amânam. Pentru că mai am eu o vorbă pe care am înțeles-o pe propria-mi piele:

Când nu te hotărăști tu, te hotărăște viața.

Și viața nu are altceva de făcut decât să te pună fix în situația în care să te vezi pe tine, să-ți reconsideri scara de valori, să vezi că nu îți mai e bine într-un loc, într-o relație sau la o slujbă.

Iar dacă ne hotărâm să facem schimbarea e nevoie să facem un lucru: să nu ne mai agităm încercând să schimbăm ce nu este de schimbat. Așa cum este și acum, în perioada asta și cea imediat următoare, eu zic că e musai să încetăm să ne mai agităm pentru ca toate bucățile trecute prin ciurul și dârmonul vremurilor astea să aibă timp să se (re)găsească. Să putem să ne auzim sufletul din nou, să putem să ne dăm seama de ușurătatea lui în absența plevei care a rămas în ciur și, după ce vom fi făcut toate astea, să ne adunăm într-un întreg și să admitem că întregul ăsta nu va mai fi ca cel cunoscut cândva, înainte de toate astea.

Pentru că o realitate fără echivoc este că nu vom mai fi la fel după ce toate acestea se vor fi terminat. Dar, dar… stați nu vă împotriviți, nu negați doar așa, din spirit de frondă! Ce aveți de făcut este să înțelegeți cine ați devenit după ce ați trăit atâtea evenimente, după ce ați luat decizii, după ce ați devenit conștienți că viața este, de fapt, un lung șir de decizii? Ăsta trebuie să ne fie argumentul principal care să ne facă să fim conștienți de noi, de ceilalți, de nevoile și dorințele noastre dar și ale celorlalți; de posibilitățile dar și de limitările care au dus la luarea unor decizii. Toate astea, bineînțeles, fără să uităm de vremurile pe care le trăim. În fond, să ne gândim la da Vinci care și-a imaginat și a proiectat elicopterul dar vremurile în care trăia nu i-au fost propice construirii lui. La fel cum și lui Tesla vremurile i-au fost atât de neprielnice.

*

Ce vreau să vă spun cu textul ăsta este să vă păstrați nădejdea și să fiți convinși că totul este vremelnic și, cel mai important, este să vă lăsați cernuți de vremurile astea, să vă lăsați în urmă ceea ce nu este de păstrat – obiceiuri, oameni, servicii, obsesii, vicii -, să vă potoliți din zbucium pentru ca, la un moment dat, să puteți să înțelegeți care este noul EU care a rămas după ce a fost trecut prin ciurul vremurilor astea de molimă.

Și mai sper că această metaforă să vă facă să înțelegeți că toată această cernere este mare consumatoare de energie așa că nu e de mirare că ne simțim mai obosiți, mai tracasați, mai nerăbdători, mai neliniștiti decât știam noi că putem fi. Astfel încât, ce avem de făcut este să ne odihnim când suntem obosiți. Dacă nu putem să ne liniștim să apelăm la farmacia verde și să bem din ceaiurile buncii ca să mai liniștim mintea. Să facem un pic de mișcare chiar dacă e doar mersul pe jos. Să bem apă, să avem grijă ce mâncăm. Să avem grijă ce citim, ce filme vedem, ce discuții purtăm cu alți oameni. Și, dacă ceva din toate acestea vă face să vă simți și mai rău să îl îndepărtați din viața voastră. Cei care știți și puteți folosiți-vă de rugăciune, de meditație, de yoga de orice practică naturală care mai încetinește ritmul nebun și ne ajută să rămânem în contact cu mintea, sufletul și corpul nostru. Cei care nu știți, poate e momentul să aflați. 😀

Credeați că o să vin cu idei spectaculoase? Hmm… Păi, le-ați făcut pe astea în mod constant și nu a mers așa că v-ați gândit că e nevoie de ceva supercalifragilistic? Ați avut grijă de corpul și de mintea voastră în aceleași proporții pe cât le-ați cerut să performeze? Nu?! Știam eu. 😀 De aceea și aveți impresia că nu funcționează. (E la fel ca și cum ați face duș o dată pe lună și ați fi mirați că nu mirosiți frumos în fiecare dimineață.)

Hai, că nu e greu! Să recapitulăm:

1. Admiteți că vremurile astea ne cern și de aceea ne simțim ciudat și obosiți și fără sens, etc.
2. Aveți grijă de triada din care sunteți alcătuiți: minte, corp, suflet.
3. Continuați să nădăjduiți imagindu-vă ce viață veți avea după ce veți fi lăsat în ciurul vremurilor astea tot balastul care nu vă dădea voie să fiți cei care vreți și puteți să fiți.

Spor la treabă! 😛