Încă nu știm totul despre creierul uman. Adică, am reușit să îi facem o hartă care să îi ajute în special pe neurochirurgi și neurologi să îl exploreze dar realitatea este că teritoriul este mult mai mare decât harta pe care noi am reușit să o întocmim. De exemplu, ceea ce numim suflet nu putem spune dacă se află în creier sau inimă sau în piept, în spațiul ăla unde simțim fizic cea mai mare parte dintre emoții. E posibil ca sufletul să se afle undeva prin creier dar încă nu știm să o spunem cu exactitate.

*

Cred că putem să ne gândim la omenire că s-a născut foarte mică și, la fel ca un copil mic, este tot ca o tabula rasa adică așa cum ne place să ne gândim că este un copil. O tăbliță pe care experiențele trăite atât la nivel macro cât și micro sunt scrijelite formând astfel coduri după care acționăm. Prin consecință logică, cel mai probabil, după felul în care ne comportăm acum în zilele noastre, omenirea este ca un copil tembel abia intrat la pubertate care habar nu are că mâine există și că ar trebui să nu cheltuie azi toți banii, toată energia, nu se gândește că nu trebuie să spună tot ce îi trece prin cap la nervi pentru că a doua zi va trebui să se uite în ochii acelor oameni pe care azi i-a rănit și nu știe că mâine, când mintea îi va fi golită de hormonii furiei, se va rușina de toate câte le-a făcut sau zis.

Omenirea se comportă ca un puber care încă gândește egocentrist, încă se crede l’ombelico del mondo în ciuda faptului că nevoia și dorința sa o îndeamnă să se îndrepte către ceilalți oameni cu care să înceapă să închege relații pentru ca, de acolo, să poată să-și obțină atât validarea dar și propria evoluție.

*

Ne uităm unii la alții atunci când ne întâlnim în contexte diferite și mulți încă nu știm să lăsăm deoparte fricile care nu ne lasă să spunem unui om „Este minunată întâlnirea cu tine!”. Și de aia nu putem să fim conștienți că momentul acela, seara aceea, bucata aia de viață ți-a fost făcută mult mai frumoasă pentru v-ați întâlnit și ați petrecut o vreme împreună.

Ne uităm unii la alții și – la începutul acelei povești care poate să dureze o seară, un an sau o viață suntem extrem de circumspecți – doar tragem cu coada ochiului la celălalt, ne ferim să interacționăm așa că pierdem timp. Fără să ne gândim că acel timp pe care îl pierdem ca pe o valiză uitată în gară conține emoții, gesturi, cuvinte, lucruri noi pe care doar din interacțiunea aceea le putem afla și, de multe ori, de prea multe ori, lăsăm să treacă timp până să vorbim unii cu alții iar timpul ce tocmai a trecut a luat cu el toate trăirile pe care le-am fi putut avea ca amintiri dacă nu am fi lăsat niște gânduri să ne fie piedică a sufletului.

*

Mintea asta pe care am mapat-o împiedică sufletul să ia decizii, îi pune mâna la gură atunci când țipă: „Heei! Du-te și vorbește cu omul ăla. Cred că abia așteaptă și el. Eu știu, pentru că îi aud sufletul cum mormăie încercând să se facă auzit, încercând să facă să treacă cuvintele sale dincolo de bariera pe care mintea i-a impus-o!”

De aceea sunt mese în restaurante la care stă doar o singură persoană sau bănci în parc unde ne trăim singurătățile pentru că mintea crede că ne ține departe de rele așa. [Vă rog, nu dați vina pe pandemie. La fel ne comportam și înainte fără să avem măcar scuza asta de azi.]

*

Poate că marea evoluție a omenirii se va produce în momentul în care ne vom schimba comportamentul, schimbare care astfel va genera un link între minte și suflet. Dar asta presupune să nu ne mai purtăm ca niște puberi inconștienți și egocentriști ci să înțelegem că suntem legați cu fire nevăzute și neștiute unii de alții, fire de care devenim conștienți și a căror prezență o resimțim, o trăim în momentele în care lăsăm sufletul să vorbească, îl lăsăm să ne arate calea pe care trebuie să o urmăm pentru ca astfel să explorăm alte teritorii lărgind astfel harta în care ne putem desfășura, în care putem trăi și ne putem duce existența noastră ca omenire. Ăla va fi teritoriul în care ne vom regăsi noi pe noi înșine atât la nivel individual cât și ca parte integrantă a omenirii.

De fiecare dată când mă gândesc la astfel de vremuri îmi vine să spun că eu n-am să apuc să văd că trăim în armonie, că ne gândim la binele celuilalt conștienți fiind că astfel creem un bine și pentru noi. După care mă gândesc (gând ce devine tainică dorință) că poate se întâmplă ceva și cumva, pe repede-înainte, ne va apărea pe hard-uri un soft nou care face din noi toți cei peste 7 miliarde de oameni unii mai buni decât suntem azi.

Unii care să se uite la ceilalți cu sufletul, care să-și pună mintea la contribuție pentru ca fiecăruia să îi fie bine, unii care construiesc o lume în care știu că nu vor trăi dar pe care vor să o lase moștenire unor alți oameni despre care habar nu au nimic, de la care nu pot obține nimic și nici un interes al său de azi nu poate fi satisfăcut de acea generație care încă nu există.

Dar, chiar și așa, pentru că a reușit să își lase sufletul să îi vorbească el, omul acela un pic mai evoluat, poate să construiască o lume mai bună pentru niște oameni pe care nu îi va cunoaște niciodată, despre a căror recunoștință nu va fi conștient niciodată, nu i se va umple niciodată pieptul de satisfacție datorită tuturor acestor lucruri și totuși o face. O face pentru că a înțeles că urmându-și sufletul va trăi așa o imensă satisfacție, așa o liniște pe care nici un cuvânt sau un gest făcut de altcineva nu va putea atinge frumusețea și măreția pe care iubirea necondiționată ți-o poate da. Iubirea aia golită de nevoia de recunoaștere și de recunoștință a celuilalt față de gestul meu.

Abia atunci o să putem spune că am evoluat. Abia atunci vom putea spune că trăim. Până atunci doar supraviețuim cu firimituri pe care ni le aruncăm unul altuia sub formă de „Mulțumesc!”, de ”Wow! Cât de tare ești!”. Până când nu vom face lucruri pentru alt om având sufletul împăcat și neașteptând nimic în schimb suntem doar niște puberi tembeli care dau foc la casă crezând că mâine or să poată face alta.