Miracole din viața asta


Nu am asistat niciodată la o naștere, dar știu cum arată măduva spinării și lichidul cefalo-rahidian al unui om viu. Îi știu culoarea sidefie și micile irizații roșiatice care reprezintă, de fapt, arterele ce o hrănesc și știu cât de limpede este lichidul care o scaldă. Știu cum arată carnea unui om și când e vie și sângerândă dar și când e arsă de cauterul care a împiedicat să aibă loc o sângerare și știu și cum e să vezi un om viu paralizat căruia îi moare o bucățică de piele și de carne cât încă mai e viu fără ca el să simtă durerea.

Știu ce înseamnă să vezi o „schiță de mișcare” la un deget, mișcare ce să îți dă speranță că lucrurile vor fi mai bune mâine față de cum sunt azi.

Știu ce înseamnă să vorbești cu un om după ce l-ai resuscitat.

Știu cum e să fugi împingând la un pat care are roțile înțepenite sau la o targă pe care se află un om al cărui suflet pare că a luat o pauză de la a mai fi aici pe pământ și, în timp ce alergi, măcar pentru o secundă mintea ta se detașează de grozăvia aia verificând senzorial dacă mai ai în buzunarul drept mobilul și în cel stâng cheile. Și azi port mobilul tot în buzunarul din dreapta.

Știu cum e să fii lângă niște oameni care au ales să își ia imensa responsabilitate că vor ajuta un om să se simtă mai bine, să funcționeze mai bine, asumându-și că lucrurile nu vor fi la fel cum le-au văzut pe radiografii sau EKG sau în rezultatele analizelor și că, după ce vor zice „Acum veți începe să adormiți…” sau după celebrul și spectaculosul „Bisturiu.” e posibil ca nimic sau aproape nimic să nu mai fie așa cum au gândit atunci când stăteau toți în fața unui pat în care se afla omul ăla sau în fața unui negatoscop unde imaginile erau clare și predictibile.

Știu cum e să vezi un om „despicat” pe masa de operație și totuși să sesizezi că există niște mișcări ale toracelui care expansionează umplându-se cu viață ca imediat să se lase în jos într-un dans cu ritm lent, ritm care te face și pe tine să te simți mai liniștit pentru că încă mai respiră.

Am o imagine de acum 23 de ani când m-am dus la sala de operație a lui dom’ Panoza unde, pe masă era un om, care habar n-am dar cu siguranță era „al cuiva” pe lumea asta, pentru că toți suntem ai cuiva. Omului ăla, dom’ Panoza îi scosese o tumoare latero-cervicală dreapta (adică pe lateralul gâtului) care era aderentă și la artera carotidă și la vena jugulară iar dom’ Panoza reușise să îndepărteze total tumoarea după ce dezinserase inițial mușchiul sternocleidomastoidian ca să aibă acces la tumoare. Iar acum, când eu ajunsesem nici nu mai știu de ce la sală, cele două mari vase de sânge se vedeau clar ca două țevi paralele ce fac legătura între cap și trunchi aflate la mică distanță una de alta, „țevi” care duceau viață la creier și o întorceau în inimă și plămâni. Și omul ăla stătea viu pe masa aia de operație, aparatul îi mișca plămânii iar doctorii continuau să facă mișcările alea pe care, de cele mai multe ori, doar ei le înțeleg.

De aceea poate că ei se înțeleg fără să vorbească și, de cele mai multe ori, fără să se privească în ochi. Ei se înțeleg din mâini, se completează, își delimitează spațiul de lucru și și-l respectă. Poate că e la fel ca la dans și de aceea unii operează împreună magistral iar alții, oricât de buni ar fi la nivel individual, când sunt împreună, de o parte și de alta a bolnavului, nu-și găsesc pașii. [N-am găsit alt cuvânt pentru că nu există alt cuvânt care să descrie felul în care mâinile lor înaintează într-o plagă, felul în care reușesc să meargă mai departe, cucerind teren în fața bolii.]

Știu cum e să îți tremure sufletul pentru un om care până mai ieri îți era complet străin. Până să vă întâlniți nici unul nu știa de existența celuilalt dar, printr-un joc nemilos al sorții, oamenii ăștia au făcut cunoștință unul cu celălalt creând pentru o bucată de timp cea mai profundă relație care există pe lumea asta și care nu seamănă cu nici o alta: alianța dintre suferind și vindecător.

Drumurile lor s-au intersectat pentru o fărâmă de timp pentru ca mai apoi să se despartă și, indiferent cât ai mai căuta în orice altă relație, de orice fel, nu vei găsi sentimentul trăit alături de omul care a știut să te țină de mână, să îți aline durerile în lungile nopți de insomnie ori să te opereze sau să te adoarmă și să te trezească sfidând moartea sau, eu mai știu ce s-o mai fi întâmplat între voi și v-a legat cu fire nevăzute pentru totdeauna.

*

Nu știu dacă mi-e dor de spital, nu știu dacă locul meu ar mai fi acolo dar știu că într-un spital din lumea asta încă mai sunt oameni pe care i-am văzut luptându-se pentru viața unui om ce le era complet străin. Unora le știu poveștile și știu ce sacrificii au făcut ca să poată să fie foarte buni. Cu unii încă mă mai întâlnesc și îmi povestesc povești de Bagdasar și știu că dacă simt nevoia să mi le spună este pentru că întâmplările alea au depășit pragul emoțional care la ei este destul de înalt așa încât ce trece de el înseamnă că e o poveste pe care majoritatea dintre voi nu ar avea puterea să o asculte. Ăla e momentul în care mi-aș dori să pot să știu cu exactitate unde se află sufletul pentru ca astfel să pot să li-l mângâi. Să pot să îl țin și eu un pic pentru ca astfel să le dau posibilitatea să se mai odihnească ei. Și, pentru că nu știu încă unde e locul sufletului, mă mărginesc la a-i ține în brațe, la a-i face să râdă până la lacrimi, la a le spune că eu știu că la fiecare om pe care l-a îngrijit a pus și un strop din sufletul său.

Și atunci îmi dau seama că de aceea, în cazul lor, nu știu eu să le găsesc sufletul din simplul motiv că a fost împărțit bucățică cu bucățică așa cum împarte popa anafura la biserică și, dacă ar fi să caut sufletul prietenilor mei din spitale l-aș găsi în fiecare pacient care le-a trecut prin mâini, care le-a stat în fața ochilor și pentru care preț de o oră, o zi sau mai multe i-a dăruit din priceperea, experiența și din sufletul lor. Suflet care se reface atunci când ei se întâlnesc cu oameni care le sunt dragi, cărora la rândul lor omul respectiv le este drag, când se iubesc cu alți oameni, când își dăruiesc clipe de răgaz sau când o prietenă nebună îi face să râdă până la lacrimi.

Dar cred că cel mai mult și cel mai bine sufletul lor se poate reface cu fiecare pacient care pleacă mai bine decât a venit și cu fiecare zâmbet de recunoștință pe care un om îl îndreaptă către ei.

*

Nu știu ce mi-a veni să încep spunându-vă că nu am asistat la nașterea unui copil. Poate pentru că nașterea este un miracol. Asta e, n-am avut parte de miracole dar am avut parte să întâlnesc oameni care își dumică sufletul pentru ca astfel alt om să trăiască.

Este o realitate invizibilă împărțirea asta de suflet între oameni dar invizibilă este și iubirea și Dumnezeu și emoțiile și sentimentele. Nu le vedem, nu le putem palpa dar știm cumva că există și asta ne dă putere să mergem mai departe.

*

Mi-am dat seama de un lucru: nu e nevoie să fii medic sau asistentă ca să dai un strop din sufletul tău unui om aflat în suferință. Trebuie doar să ai convingerea fermă că vrei și poți să fii dacă nu vindecătorul măcar omul care alină un alt om.

Iar acestea tot miracole se cheamă că sunt. Doar că mai puțin spectaculoase.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.