Şi-ţi auzeam gândurile cum mă priveau… [Anaïs Nin]

V-ați gândit că adevăratele cuvinte urâte nu sunt înjurăturile ci, cuvintele false, prefăcute? Cu înjurătura știi exact cum ești, pe unde ești în relația respectiva sau măcar la momentul respectiv. Dar ce chinul naibii e să descifrezi, să poți să alegi ceea ce este autentic de ceea ce este lipsit de valoare. Vă dați seama cât timp pierdem? O dată să ne ascundem sufletul de celălalt căutând cuvintele cele mai îndepărtate de adevărul care este în noi și încă o dată încercând să întrezărim măcar un sâmbure de adevăr din tot ceea ce ne livrează celălalt.

Ce chin. Cât zbucium. Câtă frică se naște atunci când fugim de propria autenticitate. Ne îndepărtăm de ceea ce am avea nevoie, ceea ce ne-am dori, ce năzuim să fim, acoperind toate acestea cu strat după strat de fard gros și haine inadecvate sufletului meu dar aprobate de societate și de timpurile pe care societatea le traversează; ori de marketing-ul care nu are alt scop decât acela de a îmbogăți niște oameni despre care habar nu avem nimic iar ei habar nu au de existența noastră.

Iar pe de altă parte, în fiecare zi se întâmplă ca măcar o dată să ne uităm la câte un om aflat în fața noastră și știm clar că ne minte (câteodată, unii dintre noi, știm și când se minte pe el însuși) dar încercăm totuși să trecem dincolo de ceea ce încearcă să ne „vândă” și să găsim măcar o fărâmă de autenticitate. Toți ne dorim să putem să vedem în ochii celuilalt un strop de bucurie datorat acelei întâlniri efemere, să vedem o dorință autentică de conectare la noi.

Tânjim după această apropiere a sufletelor sătule de însingurare, de această îndepărtare de ceea ce este atât de specific omenirii: traiul în comunități.

Cred că de aceea devine din ce în ce mai dificil acest trai la comun pentru că această competiție permanentă dar și judecarea și etichetarea pe care o facem în mod constant față de aproape oricine, ne facem să ne retragem în spatele unor cuvinte lipsite de sens.

*

În psihiatrie este cunoscut un sentiment pe care îl trăiești atunci când te afli în fața unei persoane care are o suferință psihotică, cu care încerci să ai un dialog coerent dar simți cum cuvintele tale se lovesc ca de un zid și ricoșează înapoi spre tine așa încât singurul care este conștient de aceste cuvinte este cel care le rostește.

Nu aș vrea să cred că am ajuns o societate care suferă de acest precox feeling urban în care cuvintele doar zboară prin aer izbindu-se de carcase construite și ne fac să fim ca într-un dialog dintre un orb și un surd.

Așa încât vă rog să pășiți dincolo de aceste carcase pe care singuri le-ați construit și să vă lăsați purtați de cuvinte în lumea celuilalt. Astfel vom putea să începem să ne (re)găsim unii cu alții și să începem să ne și înțelegem unii cu alții.

Iar de s-o întâmpla ca, cine știe când, să nu primiți răspuns, nu o luați la nivel personal, opriți-vă din a mai crede că este despre voi. În fața voastră s-ar putea să fie doar o carcasă în spatele căreia se află un suflet însingurat și mult prea îndepărtat pentru a vă auzi. Deci, nu-l judecați și nu-l etichetați că habar nu avem ce poveste l-o fi făcut să-și construiască strat după strat toată această armură.

Nu toți suntem făcuți să facem bine dar stă în puterea oricăruia dintre noi să alegem să nu facem rău.

Să ne dea Bunul gândul cel bun!

1 comentariu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.