“O casnicie este la fel de puternică pe cât cel mai slab dintre parteneri este.”

Am auzit replica asta de curând în filmul Clubul de carte Jane Austen şi m-a făcut să mă gândesc că e bine să ne luăm un partener pe „măsura” noastră. Poate că nu este narcisic gestul de a alege un partener foarte asemănător mie ci, pur şi simplu, este dorința de a face o alianță care să dureze. Poate că mai degrabă putem vorbi despre mitul androgin care ne povestește că în fiecare dintre noi există imaginea unei persoane de sex opus care are acele trăsături, acele atribute pe care le-om şti din alte amintiri de mult uitate.

Şi astfel, văzând şi închipuind cu ochii minţii acea fiinţă de sex opus, o vom cauta pretutindeni fără a obosi şi fără a putea să renunţăm la această căutare care ne face atenţi la ce e în jurul nostru, la oameni pe care îi întâlnim ca să putem înțelege acea chemare menită să ne ajute să formăm acel tot unitar, primordial.

Poate că tocmai acea căutare ne-a adus aici pe pământ iar dorinţa noastră să fie doar căutarea jumătăţii noastre mai bune. Da, știu că de ceva vreme, s-a format acest clișeu în vocabularul nostru urban. Dar s-or fi gândit măcar jumate din cei care au folosit acest apelativ cum de au ajuns să se gândească la un alt om – până mai ieri necunoscut – ca la o parte din ei care, pe deasupra, e și mai bună?

Dacă alegerea pe care o facem sub impulsul ce poate părea narcisic la început are străfunduri mult mai nepătrunse și mai neexplorate? Dacă vrem să „alegem” pentru a ne fi partener nu persoana care ne seamănă ci, care este asemeni nouă, tocmai pentru a aduce laolaltă două jumătăți ce împreună vor forma perfecțiunea de care zeii s-au temut? Eu cred că atunci când vibrăm la unison cu un alt om, acela este momentul în care partea bună din mine se întâlnește cu partea bună din celălalt iar din această (re)uniune fiecare parte este stimulată să fie și mai bună și noi atingem forma cea mai frumoasă posibilă pe pământ în care suntem doar buni.

Cred că nu greșim să ne luam parteneri pe măsura noastră dar asta ar presupune să renunțăm la dorința de a fi cel mai/cea mai. Asta ar însemna să învățăm să admirăm, să prețuim și să fim recunoscători pentru că ne-a fost dat să trăim în această comuniune a unor sufletele ce se completează.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.