Unii oameni sunt vidanjorii sufletului nostru. Da, unii oameni sunt ca niște vidanjori pentru sufletul nostru pentru că ne intră în cea mai întunecată dintre părțile sufletului și ne ajută să facem curat. Pătrund în acea parte din suflet în care am lăsat să lâncezească toate lucrurile urâte care ne-au amărât, toate cuvintele, gesturile rele făcute de necunoscuți sau chiar de oameni pe care i-am iubit. La fel ca într-o cămară sau o pivniță în care punem toate acele lucruri de care nu avem nevoie, unde aruncăm toate troacele – cum spunea Buni – , le lăsăm să se umple de praf, să capete mirosul ăla greu de mucegai, de stătut așa facem și cu întâmplările urâte din viața noastră. Le ținem minte, le întoarcem pe toate părțile, le cântărim, de cele mai multe ori le supradimensionăm, le dăm o mai mare însemnătate și chiar oamenilor care au greșit le dăm o importanță mult mai mare poate decât ei înșiși s-ar fi gândit că au.

Toate astea pentru că avem așa un talent de a ne concentra atenția asupra acelor lucruri care ne-au amărât, ne-au făcut să ne simțim inferiori sau neînsemnați, pe care le păstrăm într-o parte a sufletului care este cea mai întunecată și în care nu intram dar în care „mizeriile” făcute de ceilalți sunt prezente, se împut și dospesc acolo,  colcăie și până la urmă ies sub formă de anxietate, depresie, fobii de toate felurile sau chiar dependențe. Nu umblăm acolo aproape deloc. Adică, ne mai apropiem noi câteodată dar ne ia miasma de nas și renunțăm să intram pentru a face planuri despre cum am putea să igienizăm și bucățică aia de suflet. Poate, cine știe cum, ajungem la un seminar sau citim o carte care ne trage niște semnale de alarmă că, undeva, ar cam fi niște lucruri de înțeles, altele de rezolvat și așa, poate-poate, tragem un pic cu ochiul înspre acolo.

„Acolo” nu este un loc de speriat, este doar o parte tot din noi, din sufletul nostru care – ne place să credem sau nu – ne influențează o mare parte dintre deciziile pe care le luăm, felul în care ne comportăm sau în care gândim despre oamenii întâlniți. Așa că, acolo unde am lăsat să se așeze strat după strat din răul ce ni s-a făcut, este tot un loc al nostru. Nu e nimic ce să ne înspăimânte. Lucrurile acelea au fost, s-au întâmplat iar faptul că ne gândim în continuare la ele nu face decât să le dea putere să ne strice și partea de viață ce ne-a mai rămas de trăit.

Dar, de cele mai multe ori, chiar dacă ceva ne trage un semnal de alarmă, noi reintram în vâltoarea vieții, pentru că ne împing de la spate deadline-urile, facturile, grădinițele și școlile, meniul fiecărei zile, singurătățile și angoasele, încât nu mai avem nici timp, nici elan să ne mai gândim la ce am aflat că ar fi posibil să fie acolo în partea cea mai întunecată a sufletului nostru. Și continuăm să mergem prin viață, să mâncăm, să bem, să ne cumpărăm haine, case, mașini, și iar ne trezim și mergem, mâncăm, bem, uneori ne iubim fără să ne privim prea mult în ochi și iar vine un deadline și iar o factura și iar… și iar… Și așa lăsăm ca niște oameni, cuvintele spuse de ei sau felul în care s-au purtat cu noi, să ne definească cine suntem.

De ce se întâmplă asta? Pentru că alocăm mai mult timp să ne gândim la ce nu a fost bine. Pentru că alegem să petrecem timp printre acele gânduri care fac să ni se strângă stomacul în noi și să ne vină fierea în gât, ne fac să credem că suntem „talpa iadului”, că nu suntem iubibili și că nu merităm nimic bun. Chiar și când alți oameni vin către noi cu cele mai bune intenții suntem incapabili să primim, rămânem mirați în fața oricărui gest de bunăvoință sau apreciere pentru că am petrecut prea mult timp ascultând ca de pe o placă stricată celelalte cuvinte ce ne-au fost spuse. E dificil să auzi un om care te apreciază pentru ceea ce e bun în tine dacă nu i-ai învățat să tacă pe toți acei demoni din mintea ta. Și, de cele mai multe ori și în cele mai multe dintre cazuri, nu a fost nimeni lângă tine care să-ți spună contrariul.

De aceea eu cred că cineva, acolo, undeva unde noi încă n-am aflat unde ar putea fi, se uită la fuga noastră nebună și cred că-și spune:

– Iar te-ai depărtat de partea aia unde ai strâns toate prostiile și văd că nu ai de gând să te oprești și să te gândești să te apuci și de asta. Cred că trebuie să îți trimit un om care să te ajute. Trebuie să fie un om care să-ți fie drag, să îl iubești, să îl dorești să fie parte din viața ta pentru ca astfel să-l lași să intre în pivnița aia întunecată unde toate s-au împuțit și s-au stricat. Așa te-ai obișnuit cu stricăciunea aia încât nu-ți dai seama că e mai rea decât a fost în momentul în care ai auzit prima data cuvântul ăla, când ai luat prima palmă sau ai auzit prima oară un om râzând de tine.

Și așa apar în viața noastră acei oameni care ne sunt dragi, de care ne simțim atrași, cărora le lăsăm ușa cămării deschisă, cămară în care intră printr-un gest, un cuvânt sau, uneori, cu o palmă.  Ei sunt oamenii care având liber de la noi, ne intră în acea parte de suflet unde dau peste acele lucruri care ne-au durut, ne răscolesc, scot din noi ce e mai rău, scot din noi partea cea mai răzvrătită și ne fac să ne comportăm precum un animal rănit. Ne zbatem și lovim, provocăm rău lor sau altor oameni din jur (uneori celor ce ne sunt foarte dragi) pentru că frica de a nu mai fi răniți ne face să acționăm violent. Cum vă spuneam, aidoma unui animal rănit care nu are alt gând decât să supraviețuiască, lovim cu gestul ori cuvântul și, după ce ne-am mai ostoit, după ce frica s-a mai diminuat, ne mirăm și noi de cât de mult rău era în noi, de cât rău suntem capabili, de ce ploaie de invective am putut să abatem asupra oamenilor care ne erau în preajmă. Ne mirăm și ne simțim rușinați de ceea ce am fost în stare să spunem sau să facem și, pentru că nimeni nu ne-a învățat vreodată să ne privim pe noi pentru a ne putea înțelege, ne îndreptăm atenția asupra celui care ne-a provocat furia și îi atribuim vina care, de fapt, ne aparține.

Da, știu că celălalt v-a provocat pentru că a spus, a făcut sau nu a făcut, sau nu a intuit ce v-ați fi dorit și v-a făcut să vă simțiți exact ca atunci când erați ignorat sau jignit sau lovit de cineva care ar fi trebuit să vă apere nu să vă facă să suferiți. Dar dacă în voi nu exista acea furie, acea tendință către agresivitate, indiferent de ce ar fi făcut celălalt voi nu ați fi avut cum să fiți atât de agresivi cu oamenii de lângă voi. Mă fac înțeleasă? Dacă eu sunt bine cu mine, sunt calmă și echilibrată, indiferent de ce face un om în preajma mea nu mă înfig cu colții în el. Da, sigur mă va durea dar am să plec de acolo de multe ori chiar fără să spun nimic. Dacă în mine nu este furie și ură nu voi face rău.

Așa că, oricât de paradoxal vă pare, dacă în viața voastră nu ar fi venit acei oameni care să intre în pivnița aia întunecată, să scoată tot răul ăla, să vă facă să vă uitați la toate acele întâmplări ați fi rămas cu aceleași mizerii care în continuare ar fi dospit și ar fi ieșit de acolo cine știe sub ce formă.

Scoaterea lor la suprafață v-a dat posibilitatea să micșorați dimensiunile întâmplărilor și cuvintelor care v-au rănit și care făceau din voi un om neiubibil. Nici nu ați fi fost conștienți că unele comportamente (multe dintre ele care nici vouă nu vă plăceau) se datorau acelor mizerii și credeați că „Așa sunt eu!” și că nu e posibilă nicio schimbare.

Oamenii aceștia, prin comportamentul lor, ne aduc aminte de toate relele de care nici nu eram conștienți și de aceea avem impresia că ei sunt răul cel mai mare. Ce vreau să vă spun este că răul era deja acolo, făcut de alții cu mult timp în urmă.

Ceea ce au făcut ei azi, a venit și s-a pliat perfect pe ceva preexistent și de aceea doare, pentru că e foarte, foarte sensibil. Dacă te ating cu un deget pe pielea sănătoasă nu-ți va provoca nici o durere dar dacă același gest îl fac pe o rană care era acolo și de care eu (și de multe ori nici tu) nu suntem conștienți atunci vei avea o hiper-reacție. Te vei apăra, te vei simți rușinat că ți-a fost descoperită o imperfecțiune și vei vrea să te aperi într-un mod de care nici tu nu te credeai în stare. Și vei face și tu, la rândul tău, mult rău. Te vei transforma în ceea ce îți jurase-i că n-ai să fii, vei răni la rândul tău și vei da vina pe celălalt că te-a determinat să fii așa. Îți vei nega proprii demoni care există în tine și îi vei atribui celuilalt, vei fi doar mirat că există un om care are această abilitate să te facă să crezi pentru o secundă că acea parte din tine care poate să fie rea, care se lasă dominată de acei demoni, cu adevărat există.

Dar, chiar și așa, vă spun că stă în puterea noastră ca pe acești demoni să îi îmblânzim, să îi dresăm, să îi privim ca pe cel mai redutabil dușman căruia îi datorăm partea cea mai puternică din noi. Pentru că, fiind atât de preocupat să îți aduci aminte de câte ori ai fost făcut prost sau incapabil sau că nu ești bun de nimic nu ai mai putut să vezi că asta te-a făcut să îți dorești mai mult de la viața asta. [Că nu ești niciodată mulțumit de rezultat sau că ești un procrastinator care amână până în ultima clipă pentru că îi e frică să nu greșească, asta e o altă poveste pe care ar fi bine să o povestești cu un terapeut].

La fel și dacă cei care ar fi trebuit să te facă să te simți iubit nu prea le-a reușit, acest lucru a făcut din tine o persoană care poate dărui iubire sau a făcut din tine „salvatorul” de care societatea are nevoie: medicul, asistenta medicală, psihologul ori voluntarul. [Că va trebui să înveți să și primești (și) asta este o altă discuție].

Dacă durerea fizică este cea care îți însoțește amintirile, este cea care te face să te chircești în tine de fiecare dată când o privire amenințătoare ori un gest nepotrivit are loc în preajma ta, de acolo, din acea durere îți vine forța să îi aperi pe cei neputincioși. Și cu aceeași forță te ridici de fiecare dată când crezi că nu mai poți la fel cum te-ai ridicat de fiecare dată când durerea fizică provocată de alți oameni te-a pus la pământ. [Frica și durerea fizică ți-au ascuțit simțurile și ți-au creat un „senzor” foarte fin care poate detecta pericolul și care te ține într-o stare de alerta permanentă. Ce va trebui să faci acum este să înțelegi că nu mai e nevoie să trăiești ca într-un teatru de război, că poți să înveți să trăiești relaxat, să mergi pe stradă fără să întorci capul să verifici dacă există riscul ca cineva să îți facă rău].

Iar după ce vom fi devenit conștienți că fără acei oameni noi n-am fi coborât în pivnița noastră cea mai întunecată abia atunci îi vom putea privi ca fiind adevărați vidanjori ai sufletului nostru. Iar metafora aceasta mai puțin ortodoxă se datorează profesorului Butoi care, în primul an de facultate, în timpul cursului de Psihologie judiciară, ne-a spus:

„Auziți, băi, papagalilor, toți care suntem cu psi în față (psiholog, psihoterapeut, psihiatru. n.a), toți avem câte un căcat în suflet.”

Eu cred că noi toți avem ceva murdar în suflet iar noi ăștia cu psi în față avem chiar o hazna. Și de aceea avem nevoie de un vidanjor care să vină și să ne golească de toată mizeria. Că nu toți știu să o facă elegant și cu cât mai puține daune și asta este o altă discuție. Numai că pe noi, terapeuții, ne-a purtat viața pe alte căi și am ales să ne facem vindecători iar pentru a putea să stăm pe scaunul de vindecător întâi am stat pe scaunul celui ce trebuia vindecat.

De aceea, celor cărora le datorăm conștientizarea răului din noi, la un moment dat ar fi bine să le devenim recunoscători. Fără aportul lor am fi continuat să trăim fără să știm că viața cu adevărat este frumoasă, că oamenii sunt și buni și că noi merităm să primi fiecare gest de bunătate ce vine de la ceilalți. Dacă omul ăla nu ne-ar fi atins chiar pe buba pe care un alt om ne-a făcut-o, nu ne-ar fi făcut să doară până la lacrimi, nimic nu ne-ar fi determinat să ne căutăm vindecare și am fi trăit așa cu anxietățile, depresiile ori dependențele de toate felurile crezând că… așa suntem noi și nimic nu ne poate schimba. Răul făcut de ei n-a avut alt scop decât să ne facă atenți asupra existenței unui rău mult mai mare care ne măcina și ne făcea și pe noi să fim răi la rândul nostru. Cu noi sau cu ceilalți.

Și, de multe ori, răul pe care ei îl provoacă și îl revărsăm asupra lor, nu face altceva decât să provoace un dialog despre care ai putea spune că e un banc.

„Ea: Ce-ți propui pentru 2020?

  El: Am de gând să nu te bat nici anul ăsta…”

Mă credeți sau nu ăsta a fost un dialog real.