Viața ca un mers pe sârmă

Există în profesia mea un balans permanent între bine și rău. E ca și cum aș merge pe sârmă tot timpul și aș încerca să nu mă las cuprinsă de înșelăciunea unui zbor în abisul în care există riscul de a nu te mai regăsi nici pe tine nici pe ceilalți. În hăul ăla, amintirile s-ar pierde și mintea ar crea alte realități poate mai prietenoase dar cu siguranță fără legătură cu realitatea.

În fiecare zi mă întâlnesc cu „răul” și suferința, le ascult șoapta și mă minunez de forța lor. Mă minunez de felul în care alegem să dăm putere răului din noi; sunt uimită cum alegem să îl hrănim cu gânduri iraționale ce n-au nicio legătură cu realitatea și cum îi permitem de cele mai multe ori să ne cuprindă mintea și sufletul.

Mă întâlnesc cu răul în fiecare zi și suferința o văd în ochii multor oameni fără să pot – de foarte multe ori – să intervin. Dincolo de cabinet nu am cum să intervin dar „defectul profesional” e acolo și-mi arată „răni” asupra cărora nu pot interveni. Și, nu am cum să intervin, pentru că mulți nu au aflat cum să primească, nu vor să învețe să primească.

De aceea m-am bucurat când am văzut în Vamă oameni care au vrut să afle, au vrut să înțeleagă și a doua zi ne-au adus și prieteni pentru a le vorbi și lor despre cum e să-ți afli sufletul. Pentru că în „aflarea” asta își are originea echilibrul dintre răul și binele din noi. Balansul ăsta fin este cel care mă face conștient de puterea mea de alegere. În momentul în care știu cine sunt, ce vreau, care sunt lucrurile fără de care viața mea nu este frumoasă, când devin conștient că binele meu nu se poate clădi pe răul altuia, în momentul acela nu mai există riscul să mă dezechilibrez la fiecare pală de vânt. În cazul ăsta „pala de vânt” poate fi un eveniment de viață, cuvântul spus fără noimă de oameni care nici ei nu-și vor fi aflat sufletul încă sau gestul care rănește mult mai tare pe dinăuntru decât o face la suprafață.

Cred că dintre toate reacțiile de care am avut parte în proiectul Cortul Terapeutic cel mai mult m-au impresionat momentele (din fericire nu puține) în care am auzit replica:

„Aveam nevoie să aud asta!”

Nu, îmi pare rău să vă dezamăgesc, nu am găsit formula ideală, panaceul care să aducă lumină pe chipul oamenilor și un AHA! mare și rotund ca o lună plină. Dar știu că atunci când le aduci aminte oamenilor că pot, că știu, că sunt și le aduci aminte de visele și năzuințele lor atunci le dai un suflu nou, pe care îl poți denumi speranță ori, poate, determinare, încredere, credință în forțele proprii și în propriul destin ori, poate că e, un amestec din toate acestea care va deveni forța motrice necesară pentru a se desprinde dintr-un loc în care nu le mai era bine de mult.

În profesia mea balansul acesta permanent mă face să sper și, chiar dacă aș ști că azi sădesc un pom la umbra căruia nu voi apuca să stau tot n-am să renunț din simplul motiv că am suficient de multă imaginație ca să pot să văd cu ochii minții generațiile viitoare care-și vor aciui sufletul la umbra lui.

Sa vă fie bine în suflet azi și în cât mai multe zile!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.