Există în terapia de cuplu o metaforă menită să ne ajute să înțelegem printr-o mică frază care este dinamica în cuplu și, în linii mari, ce am avea de făcut pentru ca lucrurile să meargă un pic mai simplificat. Pentru că, sincer vă spun, intima mea convingere este că viața este simplă doar noi o complicăm. Grav. 😀

Metafora de care mi-am adus aminte de curând – și care e din terapia sistemică – ne spune că într-un cuplu unul este conținătorul iar celălalt este conținutul. Când le povestesc oamenilor le și arăt întinzându-mi brațele și unindu-le aproape ca și cum aș ține pe cineva în brațe. Numai că, spune metafora mai departe, pentru ca să existe un echilibru în acel cuplu, este nevoie să existe o dinamică a cuplului în care sunt schimbate rolurile astfel încât fiecare să fie în stare să-și (con)țină în brațe partenerul. Pentru ca astfel, cel care ține în brațe să se mai și poată odihni iar celălalt să știe despre el că este suficent de puternic, să aibă și el o dinamică care să-l ajute să nu lâncezească acolo, să nu amorțească sau, și mai rău, să se atrofieze.

E, și iată-mă pe mine acum câteva luni bune, mai precis în ultimele zile din septembrie 2025 cum am înțeles pe deplin ceea ce vrea această frumoasă metaforă din terapia de cuplu să ne spună.

Eram cu bunul meu prieten Marian pe drumul dinspre Berna spre București, ajunși după un ocol mai mare în Salzburg, seara, destul de târziu, căutând hotelul. Ocolul pe care îl făcusem a fost ca un dar pe care Marian a ținut neapărat să mi-l facă conștient fiind ce efort va necesita din partea lui, adică mulți kilometri și ore în plus adăugate la itinerariul inițial.

Așa am ajuns să vizitez orașul Melk a cărui faimă se datorează Abației Melk. Iar despre această abație știm că a inspirat cartea Numele trandafirului a cărei acțiune se petrece acolo și care are la poalele sale Valea Wachau a Dunării.

O experiență copleșitoare din multe puncte de vedere pornind de la faptul că acest locaș de cult a funcționat neîntrerupt din anul 1089 iar biblioteca sa deține cărți strânse în cei 600 de ani de când ne-am apucat să tipărim cărți. E copleșitor și cumva menit să te învețe smerenia în momentul în care conștientizezi, poate pentru a nu știu câta oară, că mai mult nu știi decât știi.

Am ajuns târziu la cazare, Marian, din obișnuință a preluat el și discuția inițială de la recepție dar și plimbatul două etaje pe scări atunci când a fost nevoie să schimbe camera. Iar eu, contrar felului în care m-aș fi purtat în alte situații am stat ca prințesa sensibilă la bobu’ de mazăre așteptând ca toate să se rezolve.

Si am mai bătut și, metaforic, din picior.

Moment în care Marian, pe bună dreptate, mi-a spus clar:

— Ligia, sunt destul de obosit, chiar nu mai am nevoie de figurile tale.

Am „înțepenit”, undeva în forul meu interior, din doua motive. Unul era din cauză că am reușit să-l supăr și al doilea că nu înțelegeam cum de am fost așa.

Ne-am dus în camera, ne-am instalat, am mai stat puțin și am plecat prin oraș.

Și acum când scriu mă încearcă un sentiment de jenă.

Pe drum, până să ajungem într-un restaurant, i-am cerut iertare, mi-a zis și el ca îi pare rău și… aia a fost.

Dar, noaptea, înainte să adorm m-am tot gândit la ce s-a întâmplat și, mai ales, am încercat să înțeleg cum Dumnezeu am ajuns să acționez așa.

Și, până la urmă, am înțeles. Și, de fapt, despre asta vreau să vă spun. Pentru că este ceva ce se poate întâmpla între soți sau între prieteni foarte buni (cum era cazul nostru) sau colegi, colaboratori, în general oameni cu care ne întâlnim des.

Tot gândindu-mă mi-am dat seama că am atât de multă încredere atunci când sunt cu Marian că toate lucrurile își vor găsi rezolvarea și parcursul normal încât mă relaxez până într-acolo încât nu mai fac nimic, am impresia că eu pot doar să exist. 😂 Exagerez, evident, dar nici foarte departe nu sunt de realitate. 😬

Ei, și a doua zi după ce am avut marea revelație (Marinică îi zice refelație dar, vă rog, rămâneți cu mine la povestea asta care v-ar putea fi de folos😆 ) am avut următorul dialog:

— Știi, îmi pare tare rău pentru aseară… 

— Știu, iubita, da’ n-am mai stabilit o dată aseară? 

— Ba da, ba da dar m-am gândit mult… 

— Și n-ai dormit? 😂

— Până la urmă am și dormit… Măăă, tu faci mișto de mine și eu vreau să-ți zic revelația.

— Așa, zi cum știi tu, iubita, zi ca la voi la psihologi… 

— Din păcate ești unul dintre puținii bărbați existenți în viața mea lângă care nu simt nevoia să mă asigur că e bine, că suntem pe calea cea bună, că trebuie să fiu vigilentă și atunci mă relaxez. Numa’ că ieri eram așa de relaxată încât nu am stat să mă gândesc că tu erai după ‘jde kilometri făcuți într-o zi și că e cazul să mă ocup eu de cazare ca tu să-ți mai tragi sufletu’ puțin. Și nici tu nu ai zis „Măi, femeie, gata, nu mai pot, ocupă-te tu… ”. 

— A, pai, asta ar însemna să cer și eu încă nu știu să cer. 

— Vai de steaua noastră, Marinică, am zis printre hohote râs. 

— Lasă, iubita, că noi am stabilit că împreună facem cât unu’ bun. 

😂😂😂

Eu vreau doar să vă îndemn să vă imaginați cum ar fi fost prin cuplurile voastre toată scena dacă discuția s-ar fi oprit până când Marian a zis „Sunt obosit, nu mai am nevoie și de…”. Ce certuri, ce discuții, ce seară stricată (sau mai multe) ar fi fost. 

Sper ca acest mic text să vă ajute să învățați să vă puneși întrebările cele mai valoroase pentru ca astfel să puteți avea dialoguri constructive.

Ce s-a întâmplat cu adevărat?

Ce m-a determinat să am reacția aia, să spun cuvintele alea, de ce din tot ce puteam să fac am acționat așa?

Ce efect a avut asupra celuilalt/celorlalți ceea ce eu am zis și/sau am făcut?

Cum pot formula scuzele și sincerele mele regrete pentru ce am făcut?

E inconfortabil? Ăhă, mie îmi spuneți? Eu am scris ți pe blog despre ce-am făcut. 🫣

Indiferent de cât de jenant este veți fi uimiți de efectul unei asemenea discuții și de turnura benefică pe care dicuția o poate lua.

Sau, cum îmi spune Marinică, tot ca să râdă de mine și cu mine:

– Hai, iubita, că poți! 😂🤣🤣🤣