Îmi pun întrebări de genul: „Ok and now what?”. Un fel de: așa, deci, ne naștem, învățăm, ne căsătorim (sau nu sau de mai multe ori), facem copii (sau nu), uneori salvăm vieți (cei care ne-a fost dat să trăim asta), citim cărți, vedem spectacole de teatru sau filme care ne pun în prim planul conștiinței noastre bucăți din propria viață.

Ne iubim cu alți oameni, iubim uneori până la pierderea propriei identități, ne înșelăm, ne dezamăgim, ne furăm unii pe alții, ne mințim, ne vindem bine.

Unii pornesc războaie, alții le rostogolesc cu pușca în mână sau, mai nou, doar manevrând drone, alții zic că e normal, că e legitim să existe războaie în care copiii mor.

În același război există alți oameni care pansează și cos și taie și scot gloanțe din alți oameni și speră că vor trăi pentru că ei au făcut ceea ce trebuie.

După care sunt oameni care se chinuie să-i învețe pe cei care au supraviețuit — soldați și doctori și asistente și civili — să învețe să trăiască din nou o viață lipsită de coșmaruri.

Și îmi dau seama că e ca atunci când, cu mulți ani în urmă, am cumpărat un aparat de pus în priza care degaja un abur care să estompeze fumul de țigară și Buni, draga de ea, s-a uitat și a zis aha, în loc să vă lăsați de fumat, ați luat un aparat care să…

La fel și noi, în loc să îndepărtăm răul, dregem pagubele făcute de el, adica ne ținem ocupați cărând apă cu ciurul.

La fel ca și mine care continui să scriu chiar dacă nici o editură nu mi-a zis că felul în care scriu sau ce scriu merită să fie tipărit. De fapt, o doamnă, o adevărată doamnă pentru că ea chiar este erudită, elegantă, care se arată lumii blândă dar fermă (sau așa am perceput eu în puținele dați în care viețile ni s-au intersectat) această doamnă pe care o admir din atât de multe puncte de vedere mi-a spus să nu renunț și să am încredere în harul meu iar eu, după ce s-a disipat uimirea dată de această asociere dintre numele meu și felul în care cuvintele ies din mine și se așează chiar și în rândurile astea de feisbuc, deci felul în care scriu și despre care minunata doamnă a zis că este har, am crezut-o și am continuat să înșir cuvinte, să expun idei și să cred că măcar la unul dacă ajunge tot e bine.

În 8 minute tre’ să plec de acasă la cabinet unde, până spre seară, am să înșir alte cuvinte (de data asta vorbind) și poate în pauză am să înșir aici cuvinte care or să aibă sens de concluzii și poate voi o să citiți și o să ziceți că e posibil ca viața voastră să fie și altfel.

La fel cum continui să mă gândesc că și la vârsta asta poate să existe posibilitatea de a mai întâlni un om lângă care să poți să-ți continui tabieturile și să le suporți și pe ale lui, să se interfereze cumva și astfel viața împreună să fie trăibilă.

La fel cum îmi tresalta inima când aud în biserica duminica „… și încă ne rugam pentru pace…” si eu cred, vreau să cred că rugându-ne va fi posibil.

Așa că, încă o să sper, încă o să cred, încă o să mă duc la cabinet, încă o să mă duc la cinema, la teatru, la Ateneu, încă o să mă duc cu Caravana Terapeutică pe unde or mai vrea tinerii minunați (care încă mă vor în echipa lor) și o să mă bucur până la cer și mai sus de clipele bune petrecute cu copiii mei, cu sor-mea și minunata ei familie, cu prietenii mei pentru că lângă ei pot să fiu eu.

Și am să fac efortul de a spera la toate cele spuse mai sus.